a cat's thoughts

Roxette in concert la Bucuresti

2011-12-28T10:23:00.000-08:00

Adevarul

2011-06-25T04:04:00.000-07:00

For English version, please scroll down.

Obisnuiam sa spun ca daca ar fi sa aleg intre a trai in adevar sau a trai in fericire, as alege adevarul. Nimic nu s-a schimbat. L-am cautat cu atata indarjire, incat acum, la aproape 28 de ani, mi-e teama ca sunt foarte aproape de a-l vedea in toata fragezimea lui, plesnindu-ma peste ochi cu vigoarea si sanatatea lui, indepartand cojile miturilor care mi-au tinut de cald atat vreme. Stau in fata unui boboc care inca nu s-a deschis, dar care, tachinandu-ma, face loc irisului meu curios in incaperile lui interioare, lasandu-ma la savurez cate o clipa a ceea ce mi se va infatisa in curand.

Nu stiu cand a inceput calatoria mea. A fost cand am rupt legaturile dintr-o relatie abuziva in care mi-am consumat mai multe resurse emotionale decat credeam ca am? A fost cand am imbratisat cu devotament ideea tatalui meu cum ca nu exista nimic dupa moarte si m-am trezit intr-un paradox care tipa dupa explicatii? A fost cand mi-am dat seama ca mi-e frica de moarte? Sau cand am descoperit ca sunt mai mult decat cred?

Vad lumea altfel decat anul trecut pe vremea asta. Desi, calatoria spre Adevar incepuse deja. Vad ideile generale ale omenirii, limitele in care s-a inscris, ca pe niste scheleti care o fac sa functioneze,; nu ca functia in sine.

Am acceptat ideea de Dumnezeu fara sa o contest. Apoi m-am dezis de el, ca sa vad ce ramane. Fara divinitate, este posibila viata? Acum, Dumnezeu mi-e similar cu Mos Craciun. Doar spiritul lor exista si este intretinut de noi. Suntem deopotriva creatorii divinului pecat este el creatorul nostru. Totul incepe si se sfarseste cu noi la fel cum incepe si se sfarseste cu el. Dumnezeu nici exista nici nu exista. Si oricum, ca exista sau nu, este putin important. Dupa atata ani de bezna – bine intretinuta – in capul meu, am realizat ca ceea ce numim Dumnezeu nu este o fiinta sau o entitate de sine statatoare. Dumnezeu este o relatie. El este intr-o continua formare intre doua idei, doi oameni, doua momente in timp.

Am acceptat ideea de spatiu si timp ca piloni ai vietii fiecaruia dintre noi. Dar viata noastra este toata un prezent, iar spatiul nu are sens decat in interiorul nostru. Ne amintim de prima jucarie primita de la bunici, de prima alinare sau de primul sarut cu aceeasi "claritate". Pe oamenii cunoscuti acum 20 de ani ii tratam ca atunci. Nimic nu se schimba cu adevarat. Eul nostru interior ramane acelasi si la 5 ani si la 80 de ani. Nu avem varsta interioara. Daca viata noastra este ca o linie pe care o gradam in ani si evenimente, privita dintr-o parte ea devine un punct. Si toate evenimentele se suprapun unul peste altul, exact asa cum sunt dispuse in interiorul nostru chiar in aceasta clipa.

Ochii sunt fereastra sufletului – de cate ori nu am auzit asta? A devenit unul dintre cliseele cele mai folosite de catre oamenii care se vor a fi spirituali. Problema este ca sunt doar o fereastra. Bine ferecata. Iti arata realitatea, dar printr-un geam, fara a-ti oferi bucuria de a simti cum miroase adevarul, de gust si ce textura are. De cand ne nastem, intuim, parca, aceasta conectare la adevar, desi scurta si defectuosa, si ne dezvoltam simtul vizual ca pe un necesar al supravietuirii. Dar vai, este ceea ce ne tine in loc! Ne agatam de acea mica fereastra, tot chinuindu-ne sa iesim prin ea. Unii dintre noi, chiar daca observa cu dezamagire ca este prea stramta, raman intemnitati langa ea, de teama ca o vor pierde si pe aceasta daca pornesc in cautarea portii. Desprinderea de fereastra meschina este dureroasa si necesita curaj. Abia atunci plecam in adevarat calatorie.Abia cand spune adio ochilor si suntem pregatiti sa ne infruntam propriile frici devenim cu adevarat NOI insine.

Adevarul nu este vazut, ci simtit. El este prezent in lumea noastra interioara, dezvaluindu-ne lucrurile asa cum sunt. Acolo avem toate raspunsurile. Acolo dispar toate fricile. Acolo devenim ceea ce suntem cu adevarat: nelimitati.

I used to say that if I were to choose to live in truth or in happiness, I would choose the truth. Nothing changed. I looked for it with such drive that now, at almost 28 years old, I am afraid I am so close to seeing it in all its rawness, slapping my face with its vigor and health, removing the shells of the myths that kept me warm for so many years. I am sitting before a blossom that has not yet opened, but is taunting me by allowing my iris a glimpse of its inner space, so I would enjoy a quick moment of something that will unveil to me soon.

I don’t know when my journey began. Was it when I broke free of an abusive relationship that overused my emotional resources more than I could ever imagine? Was it when I embraced my father’s opinion that God does not exist with so much devotion? Was it when I suddenly realized that I fear death? Or was it when I discovered that I am more than I believed I was?

I see the world differently from the same time last year. Even though my journey towards the Truth had already began. I see the general ideas of humanity as conventions, as skeletons, or basis that allow it to develop, not as the development itself.

I have accepted the idea of God, without questioning it. Then I gave it up, just to see what remains beyond. Without God, is life possible? Now, God is similar to Santa Claus for me. Only their spirits exist and are maintained by us. We are the creators of God as much as he is the creator of us. God neither exists or doesn't exist. And anyway, whether he is or isn’t, is not important. After so many years of darkness – well kept – in my head, I realized that what we call God is not a being or an entity. God is a relationship. He is in a constant forming between two ideas, two people, two moments in time.

I have accepted the ideas of space and time as pylons of everyone’s life. But our lives are all a present time and the space has no sense for our inner being. We remember our first toy received from grandma, our first comforting, or our first kiss as if they were yesterday. We treat people we know for over 20 years now as we used to treat them all the time. Inside, we are the same at 5 years old as we are at 80 years old. We have no inner age. If our life were a line signed with every year or every event, if we were to look at it from another perspective, it would become a dot and the events would be all in the same spot, with the same importance – exactly how they are placed inside you right this moment.

The eyes are the window to the soul – how many times have we heard that? It has become one of the most popular clichés among the people who want to be considered as spiritual. The problem is it’s just a window. Well locked. It shows a reality through a sealed glass, without offering the joy of smelling the truth, of experiencing its taste of texture. From the moment we are born, we sense this low but apparently only connection to the truth and we develop our visual ability as a must for survival. But it is what keeps us stuck. We are glued to that little window, trying desperately to fit through it and get to the other side. Some of us, even if they notice, with big disappointment, that it’s too tight, they remain stuck to it, out of fear. They are terrified that if they go in search for the door they might never find it and lose the window as well. The decision of letting it go is painful and it takes courage to step away from it into the darkness, as all our fears will unveil to us. But it is only when we face the most terrible fear that we are truly free to become ourselves.

The truth is not seen, but felt. It is present in our inner world, unveiling things as they really are. There, we have all the answers. There, all our fears fade away. There, we become what we truly are: unlimited.

Noiembrie

2011-04-22T14:35:00.000-07:00

* coloana sonora recomandata: Lenka - Trouble is a friend

Mirosul proaspat a cafelei se impletea in ochiurile largi ale jachetei din matase gri. Aburul devenise fir si o mana abila il conducea pe fata si pe dos, ca intr-un dans medieval si acum firul flirta nerusinat cu fibra de matase. Ritualul lor era acelasi in fiecare dimineata si se sfarsea... nu se sfarsea niciodata. Matasea mirosea a cafea proaspata iar el, aburul, se ingrijea ca ea sa nu duca dorul aromei in nicio dimineata.
O adiere mai curajoasa de vant de tomnatic spulbera vraja care tesea in ochiurile de matase si Anya se scutura ca patrunsa de un fior. Era mijlocul lui noiembrie si primii fulgi de zapada incepusera sa orneze orasul dupa placul lor. Si cine putea spune ca nu aveau talent? Erau magicieni ai designului urban, transformand acoperisuri ponosite in cupole de opal si strazi cenusii in covoare de puf.
Asa se gandea Anya la orasul in care locuia, in dimineata aceea de noiembrie, privind din terasa apartamentului ei si sorbind in cea mai mare liniste cafeaua neagra care inca scotea aburi. Era o atmosfera placuta: acelasi ritm forfotind tipic oraselor mari, acelasi miros citadin de parfum amestecat cu gaze de esapament, arome de mic dejun si apa inghetata care curge din cer. Anyei ii placea acest mic si magic ritual al ei: urmarea de sus, din cuibul ei protectiv, lumea de pe strada si isi imagina ce griji, planuri, vise are fiecare dintre trecatori. Si-i imagina ca frati, iubiti, copii ai cuiva si toti prindeau viata, devenind interconectati, ca o mare familie. In dimineata asta, insa, ochii ei nu se opreau asupra nimanui. Alunecau precum fulgii de zapada neobositi, pe paltoanele pietonilor care stateau la semafoare, pe urmele cizmulitelor de pusti care se indreptau spre scoala in cea mai mare graba, pe capotele lucioase ale masinilor care incepeau sa isi piarda culoarea sub perdeaua de zapada. O masina se opri aproape de casa ei. Din ea iesi un tanar intr-un palton negru care parea foarte grabit. Traversa in graba strada si disparu in magazinul de la parterul casei ei. Anya simti dintr-odata o senzatie de disconfort. Incerca sa si-l aduca aminte pe tanarul cu palton negru. De indata ce iesise din masina fulgii de zapada i se asezasera pe par si pe umeri. Cercelul din ureche si lantul de la gat il scoteau din tiparul barbatului obisnuit care iese din masina sa-si cumpere tigari. Parea mai degraba un star rock ratacit printr-un cartier anonim. O secunda i-a trebuit Anyei sa si-l imagineze un copil rasfatat, odrasla unor bogati si influenti oameni de afaceri. Oare cate “iubite” viseaza la el inainte de culcare? Cate il viseaza? Cu cate dintre ele a fost atat de natural ca atunci cand a iesit din masina si s-a grabit sa traverseze sub balconul ei? Acum Anya simtea o nevoie dureroasa de a-l revedea. Dar in acelasi timp ar fi vrut sa intarzie, ca ca sa-l stie in preajma ei mai mult. Sigur se va intoarce la masina din care iesise. Nu avea cum sa zaboveasca prea mult. Si inima ei incepuse sa bata mai tare. Atat de tare incat soneria de la usa o facu sa tresara si sa verse cafea pe jacheta din fir de matase.
“Of, la naiba” izbucni ea iritata din pricina petei dar mai degraba din cauza ca nu vroia sa-si desprinda ochii de masina necunoscutului ei. Oamenii nu stau intr-un loc, mai ales necunoscutii. Ii vezi acum, apoi dispar si nu-i mai vezi niciodata. Soneria se auzi iar si acum Anya se grabi spre usa. La urma urmei, orice ar fi, putea fi expediat rapid. Deschise incercand sa-si acopere pata de cafea. Si in clipa urmatoare pata disparu. Si iritarea ei la fel. Si gandul ca nu-si mai vede strainul.
“Buna dimineata” ii spuse tanarul cu palton negru care se afla acum in fata usii. Soferul are gripa. Am sa te aduc eu la serviciu.”

Sa va povestesc despre Regele de Spade

2011-01-04T05:54:00.000-08:00

Ridicase garda. Pulberea din arena era inca adormita, neintinata de sangele bestiilor adversare. Dintre toti, el era cel mai firav. Avea o constitutie nobila, subtire, o piele sidefie si ochii de un albastru mistic. Suvitele negre ii erau adunate in varful capului, ca sa nu-i tulbure nimic vederea in lupta. Era burdusit de o armura pe care numai cu un echilibru magistral o putea sustine.

Toti erau convinsi ca o sa piarda. Adversarul lui era cat un munte. Purta pe cap o piele de jaguar, cu tot cu colti, pe care el insusi o jupuise. Racnea de se cutremurau zidurile, iar spectatorii, jumatate inghetati de frica, jumatate atatati, urlau si ei. Era greu sa te concentrezi la o strategie. Cumva, insa, in mintea lui se infiripau idei care apoi alergau intre neuroni cu viteza luminii si intr-o clipita a inceput sa isi desprinda armura. Se facu liniste. Multimea si animalul din fata lui erau nedumeriti. O sa renunte la lupta asa de usor? Se va mai face varsare de sange? Vor avea spectacol sau nu?

Isi pastra pe el doar protectiile de coate si genunchi si lua sabia in mana. Zgomotul incepu din nou, si mai abitir. Bestia incepu sa rada cu pofta, dar se opri cand ii prinse privirea. Fiul de taran, crescut in munti, invatat sa isi vaneze mancarea, iesi la suprafata. Acum nu mai era un biet tanar firav. Era un luptator. Gladiatorul ii intoarse aceeasi privire fixa. Si ramase hipnotizat. Asta si astepta. Intr-o clipa se ivi langa el si cu o singura lovitura de sabie, ii reteza capul monstrului, cu tot cu pielea de jaguar. Nu se auzi nimic decat un sasait surd.

Privirea gladiatorului inghetase si pentru cateva clipe, timpul parea ca se oprise in loc. Apoi, incet, capul se desprinse de corp si cazu in tarana. Sangele se amesteca repede cu praful de pe jos, lasand dare noroioase. Tanarul sari in spate si lasa sa se prabuseasca cu zgomot ce mai ramasese din namila fioroasa.

Imparatul, care vazuse tot spectacolul din locul sau, mangaie mana imparatesei si ridica degetul mare in sus. Apoi spuse: “El va fi noul rege al regatului de est. Salutati-l pe noul Rege de Spade”.

Tanarul primi haine noi, armura pe masura, castel si supusi. Si regatul lui deveni cel mai prosper, iar oamenii sai, cei mai cinstiti. Oamenii de rand il admirau, poetii ii incununau cantece de lauda, iar nobilii se intrebau cum de reusise in lupta cu unul dintre cei mai de temut gladiatori. Nimeni nu stia ca el, Regele de Spade, era fiu de sarpe, nascut dintr-o zeita a aerului; ca ochii lui erau o intreaga poveste si ca oricine il privea se adancea in ei si devenea pierdut. El stiuse dintotdeauna de darul si de blestemul pe care il primise. Nu putea sa-si priveasca in ochi decat inamicii. Privirea lui ocolea oamenii buni, femeile frumoase, copiii. Multi il gaseau prea melancolic, prea pierdut in propria lume, dar el doar ii iubea.

Cum scriu

2010-10-19T13:32:00.000-07:00

M-am intrebat mereu cum apare inspiratia. N-am putut-o surprinde niciodata in momentul exact cand se strecoara din spatele usii gandurilor mele, cand incepe sa le dea tarcoale si sa le cante melodia ametitoare a creatiei, care sa le faca sa dantuiasca imperecheate si impletite dansul cel mai frumos vazut de ochiul pamantean. Caci gandurile, odata inlantuite, se astern singure pe hartie. Si miros a proaspat si se aud ca un ritm mut, dar teribil de hipnotic. Nu stiu cand incep sa devin doar instrumentul unor idei curajoase, venite de departe, de atat de departe ca mintea noastra nu poate reconstitui traseul pornind de la punctul de sosire spre infinitate, caci nu vede pana intr-acolo.

Asadar, dragii mei, inspiratia, fumul magic care creeaza din increat, este cu greu stapanit de om. Cand mi-e dor sa stam de vorba, ma asez la masa de scris, inchid ochii si o rog sa poposeasca o clipa in casa mea si sa imi povesteasca minunatiile pe care le-a intalnit in calatoriile sale.

Inimile frante au un sunet specific / Broken hearts have their own sound

2010-09-06T11:56:00.000-07:00

For the english version, please, scroll down.

Este sunetul sinistru al strigatului in gol, al cuvintelor care pornesc disperate intr-o directie si se spulbera de un zid nevazut, care nu face decat ca creasca dimensiunea singuratatii. Inimile frante au un ecou specific nebuniei, fricii, abandonului si mortii iminente.
Am descoperit asta prin muzica. Sistemul meu era parca programat din inconstient sa simta o atractie arbitrara pentru o anumita insiruire de sunete. Abia la o a doua, a treia, sau a patra ascultare, cand savurasem deja linia melodica si avem rabdarea sa ascult atent versurile, imi dadeam seama ca acestea vorbesc despre singuratate, pierdere, disperarea in fata golului lasat de iubiri neimpartasite. Nu este vorba de iubirile care lasa in urma amintiri frumoase, dar care s-au terminat pentru ca asa le-a fost scris. Inimile acelea nu se pierd, ele doar se transforma, ingloband experienta prin care au trecut si asimiland-o in timp.
Nu, eu vorbesc despre inimile care raman mutilate, care isi pierd reperele, care sunt intr-o cadere libera pentru ca nu mai stiu unde este sus si unde jos, care intra in latenta si continua sa existe asa, pana la final.
Sunt inimile care sunt sfaramate fara avertisment, precum o lovitura de sabie miseleasca pe campul de lupta. De multe ori nu e timp sa inteleaga de ce si de unde si, in caderea libera, luptatorul nu poate decat sa mimeze o uimire infricosatoare, pana cand se prabuseste in praf.
Inimile frante au un sunet specific: de inecare in abis.
Inca ma intreb cum de unele se recupereaza.

Broken hearts have their own sound. It’s the creepy sound of screaming in an empty space, of words running desperately into one direction just to end up hitting an invisible wall that does nothing but amplify the dimension of loneliness. Broken hearts have an echo of madness, fear, abandonment and imminent death.
I discovered this by listening to music. My system was programmed to feel pleasure when listening to a certain “arrangement” of musical sounds. It was only when I got to listen to the songs for the third or fourth time, when I had already satisfied my pleasure of listening to the sound and had the patience to listen to the words, that I noticed they were all about loss of love and desperation in front of the loneliness. It wasn’t the kind of songs that sing the love beautiful and sweet. Those hearts don’t lose themselves, they go through a process of transformation, assimilating their experience in time.
No, I’m talking of the hearts that remain mutilated, the hearts that lose their marks, that are on a free fall because they don’t know anymore what’s up and what’s down, hearts that enter a dormant state and continue to exist like that until the end.
It’s the hearts broken without warning, like a cowardly sword strike on the battlefield. Most of the times, the fighter has no time to ask himself where from and why and, in his free falling, he can only mime a scary amazed figure, until he touches the dust.
Broken hearts have their own sound: of drowning into the abyss.
I still wonder how some of them manage to rise again.

Despre iubiri care nu ar trebui sa existe...ea

2010-08-29T09:33:00.000-07:00

Cand i-am deschis usa ca sa plece, mi-a agatat sufletul. O durere atroce m-a facut sa ma agat zdravan de clanta. Cu cat se indeparta de usa inchisa in spatele lui, cu atat simteam ca-mi smulge din piept toata viata. Plecase cu sufletul meu in pumni si eu nu mai eram a mea. Nu reuseam sa ma adun, sa ma constientizez, eram rasfirata si nu stiam de unde pana unde durez si unde ma sfarsesc. Ma dezintegram, fara rostul de a mai fi. Acum era deja plecat departe. Iar pe mine ma lasase sa mor, sprijinita de usa. Nici macar nu ma culcase.

Am ramas asa trei zile. Noptile veneau si plecau peste un corp inert, pierdut si abandonat. Mintea se pierduse si ea, prin cotloanele intortocheate ale creierului. Era greu si sa respir. Dupa doua zile in care nu mancasem nimic, ma simteam ca o stafie. Nu stiam daca mai sunt sau nu. Eram atat de mica pe dinafara si atat de sinistru de mare pe dinauntru. Spatiul interior mi se parea atat de vast pentru ca nu mai era “mobilat” cu nimic. Fusesera, candva, acolo niste vise, niste planuri, niste emotii. Acum nu mai auzeam decat ecoul lor, un ecou tanguitor si ascutit, care se spulbera in infinitatea golului ramas. Murisem. Si nu vroiam sa reinvii. O amorteala placuta pusese stapanire pe mine, si o indiferenta careia cu greu ai gasi motive sa i te opui.

Cand am inceput sa-mi revin, m-a coplesit o durere pe care nu o puteam stapani. Mi-era frica de mine si de micimea pasilor pana la granita cu nebunia. Nu stiam care ar fi fost ultimul pas. M-am vazut fortata sa invii si sa traiesc si am simtit-o ca pe o condamnare: sa impart aceeasi lume cu calaul meu. Ma simteam neputincioasa si insignifianta. Nu intelegeam cum de altii pot avea nevoie de mine, cand eu nu eram decat o carcasa goala. Am incercat sa ma arunc la gunoi de cateva ori.

Apoi, din durerea care ma incovoiase s-a nascut ura. O ura neagra si vie, ca o rana care inca galgaie dupa ce a trecut flacara peste ea. Am inceput sa-l urasc ca m-a parasit, ca m-a facut sa ma simt infima si dispnsabila, ca nu m-a iubit destul, ca m-a mintit, ca m-a inselat. Apoi l-am urat ca mi-a desconsiderat sentimentele si ca in virtutea gandurilor lui strambe mi-a atarnat in spate o vina pe care nu o port si m-a facut sa o cred, sa mi-o insusesc si sa-mi cer iertare pentru ea.

M-a facut sa sufar pentru propriile lui dezamagiri si sa port rani pe care nu le meritam. Inca il urasc. Pentru ca nu m-a iubit destul incat sa nu ma sfarame. Pentru ca n-a inteles ca m-am asezat de buna voie in palma lui, ca l-am iubit si l-am acceptat ca suveran peste simturile si creatiile sufletului meu.

Despre iubiri care nu ar trebui sa existe...el

2010-08-22T10:16:00.000-07:00

Acest articol este o poveste imaginata, fara sa faca referire la un personaj anume. Postez acest mesaj deoarece unii dintre dumneavoastra ( se pare ca destul de multi ), s-au regasit in acest portret. Faptul nu poate decat sa ma bucure, pentru ca astfel si-a implinit menirea. Va rog sa tineti cont de faptul personajele sunt fictive. Va multumesc si lectura placuta.!

Ma apropiam de apogeul carierei mele. Eram un medic respectat si aveam propria mea afacere. Nici ca visam vreodata sa ajung o figura sociala atat de respectata si de indragita. M-am nascut intr-o familie saraca, iar drumul meu pana la desavarsirea profesionala a fost greu, ca al oricarui om care trebuie sa parcurga in decursul vietii toti pasii de la zero spre varful ametitor al gloriei. Mi-am sacrificat timpul pentru amoruri in salile spitalelor, urmandu-mi dorinta cea mai profunda: aceea de a deveni cel mai bun. Acum, multi spun ca am devenit cel mai bun. Eu simt ca inca mai pot creste.

Cum spuneam, pana acum un timp, eram stapan pe propria mea afacere si pe propria-mi viata, ordonata, asa cum mi-am construit-o. Apoi a aparut ea. O amestecatura bizara de circumstante mi-a scos-o in cale. Parca a aparut inadins ca sa-mi clatine tot ce cladisem pana atunci. O copila pe care n-am indraznit s-o privesc decat de la distanta, dar care mi-a urmarit acceptarea cu o indarjire care ma speria. M-am indragostit ca un pusti fara minte, ca si cum n-ar fi trecut peste mine patru decade. Cumva, mi-am pierdut echilibrul si mi-am permis, mai mult inconstient si hipnotizat de mrejele ei, sa plutesc intr-un spatiu pe care nu-l cunoscusem decat foarte rar. E un spatiu guvernat de emotii si de vise, dorinte ireale, un spatiu in care mintea ta este adormita si intri pe pilot automat. Pentru mine, dragostea e ca un drog. Ma face sa-mi pierd cerebralitatea, simtul varstei si a ceea ce se cade. Ma sperie pentru ca nu o pot controla. Dar de data aceasta n-am avut de ales. M-am pierdut fara voia mea in zambetul ei strengar, in ochii ei, in parfumul buclelor ei angelice. Era, pentru mine, un cadou pe care l-am primit intarziat. Si aveam sa ma bucur de el.

Intr-o zi, insa, totul s-a prabusit. Mi-am dat seama ca respiram zilnic aerul unei minciuni, iar eu, marele medic, cu o reputatie de maestru al precautiei, am cazut intr-o capcana. Ea nu era cadoul meu, ci condamnarea mea. Mi-am cladit-o in mintea mea nevolnica o mare comoara pura, descoperita din greseala, din noroc. Dar vai, m-am inselat. O mare durere m-a cuprins si deznadejdea mi s-a cuibarit in suflet. Ea, femeia cu care as fi construit lumea de la capat, nu era atat de pura cum o credeam. Minciunile imi suierau pe la pavilioanele urechilor ca serpii gata sa plesneasca din coada.

Din acel moment i-am dat orice si-a dorit. Dar am incetat sa o iubesc. M-am inchis si am plans in mine, caci numai ale mele erau durerea si dezamagirea.

Descoperiri despre ei

2010-07-31T13:07:00.000-07:00

Articolul de mai jos are o tenta feminista. Acesta nu oglindeste in totalitate opiniile autorului.

Barbatii sunt o adevarata comoara. Si, ca orice comoara, trebuie descoperita cu ceva efort. Nu va descurajati cand nu vedeti sclipirea nestemata a look-ului sau IQ-ului lor, ea exista, doar ca este mai adanc ingropata. Lasand gluma la o parte, ideea acestei postari este ca noi, femeile, sa ne luminam putin in ceea ce priveste Adam si urmasii sai. Iata ce am aflat eu:

Barbatii se indragostesc cu adevarat. Ati auzit vreodata de un barbat care sa spuna despre femeia care i-a cazut cu tronc " e plina de bani" ? Explicatia e simpla: niciodata nu este el cel care evalueaza averea ( nici macar pe-a lui ). De asta se ocupa doar femeile.

Barbatilor nu le plac "discutiile despre relatie". Mai bine-i epilezi pe picioare cu ceara fierbinte! Asta pentru ca, de cele mai multe ori, ei nici nu vor sa se simta ca si cum ar fi intr-o relatie. Vor sa fie vanatori, asa cum au fost decand lumea, nu sa stea legati de gard si doar sa adulmece prada. Sigur, situatia se schimba radical atunci cand un alt barbat incepe sa creada ca"relatia" nu ar exista.

Barbatii nu stiu sa spuna " nu". La drept vorbind, de-a lungul istoriei, n-au primit prea multe provocari in acest sens. Sa nu ne miram ca nu inteleg pe deplin acest termen. Tocmai lipsa familiarizarii cu "nu" ii aduce uneori in situatii disperate.

Barbatii cumpara numai lucruri serioase si necesare. Ce ar face o femeie cu 500 de euro? Probabil si-ar cumpara o poseta Gucci. Barbatul probabil si-ar cumpara scule de pescuit.

Cine mai stie si mai doreste sa impartaseasca din experienta cu cititorii, este binevenit!

Niagara Falls Aquarium

2010-06-12T01:13:00.001-07:00

Despre Dumnezeu, ca nu exista (partea a doua)

2010-06-09T14:19:00.000-07:00

A trecut mult de la caderea mea in abis. Ani si ani…. In prezent s-a creat o “moda a iluminatilor” care apar la televizor, la posturile de radio sau isi publica zeci de carti in care sustin ca exista viata dupa moarte. Eu cred ca nici macar nu s-au plimbat pe marginea prapastiei. N-au simtit gustul prafului sec, de desertaciune. Majoritatea s-au bucurat in visele lor “din alfa” de gradini edenice pe care si le-ar fi putut la fel de bine construi intr-un joc 3d. Ii privesc uneori cu amuzament, alteori cu dezgust si ma intreb ce ii determina pe oameni sa creada orbeste in astfel de fantasme, de promisiuni de rai, de inaltare, de Samsara, sau Nirvana. Iluminarea despre care se vorbeste in cazul inteleptilor, miticilor bodhisattva, nu este o experienta fericita, de inaltare ca fulgul de la pamant. Iluminarea este o mare si muta durere, in care descoperi cat de “nimic” esti. Te copleseste un univers mai vast decat mintea poate cuprinde in limitele ei meschine, un univers static care te dezintegreaza tocmai pentru ca vrei sa fii ceva. In acest univers constiinta nu are cum sa traiasca.
Iluminarea inseamna sa te trezesti din cursul vietii pe care o duci, sa ai un moment de sclipire in care te opresti din joc, si sa te uiti la tine ca la o identitate in care nu te inscrii, dar care se inscrie in tine, sa iti dai seama ca esti mai mult decat vezi, dar si mai mult decat percepi in mod obisnuit. Frica mea cea mai mare, atunci cand am cazut, nu a fost ca nu e acolo Dumnezeul mult-pomenit, ci ca Eu devin una cu haosul.
Nu exista viata dupa moarte. Am fost acolo si am vazut. Si de-atunci sufletul meu s-a amarat si am plans in sinea mea pentru zadarnicia faptelor, ideilor si viselor mele. Si in timp, am renuntat la ele. Iluminarea mea a fost neagra si dureroasa. Dar, in acelasi timp, eliberatoare. Mi-a pasat mai putin de dezamagirile lumesti, de succesele mele profesionale sau sociale, de toate cele ce pot rani intr-un anume fel. Nu mai mi-e teama sa mor. Pentru ca am fost acolo…si am vazut…
Natura este, pentru mine, ceea ce numiti voi Dumnezeu. Desi nu sunt acelasi lucru. Pentru mine, Dumnezeul vostru nu exista. Eu am venit din natura si ma voi reintoarce in ea. Cand am sa mor, voi ajunge din nou pe marginea prapastiei. Si ma voi plimba, contemplandu-i adancurile. Si voi cadea din nou in ea. De data asta pentru totdeauna. Si voi rasari din pamant ca un izvor cu apa curata. Si, in bataia soarelui, ma voi ridica incet spre nori, pentru ca apoi sa cad in ropot nervos peste campiile insetate, sau sa mangai pic cu pic obraji de copii curiosi, care vor ridica ochii spre mine stramband din nasuc si zambind.
Asta-i vesnicia mea!

Acest text, in versiunea lui integrala,

este o dedicat unei persoane foarte dragi,

care stie mai multe decat multi.

Despre Dumnezeu, ca nu exista ( partea intai )

2010-06-05T10:59:00.000-07:00

Nu cred in magie. N-am incercat-o niciodata. Ma amuza babele cu ghiocul si ghicitorii in stele. Sunt, cred, varianta moderna a circului roman. O varianta in care sufletele si mintile ne sunt imbatate cu ambrozie si ne sunt purtate cat mai departe unul de celalalt , tocmai pentru nu se intalni vreodata si pentru a face loc intre ele unei lumi pe care nu ne-o explicam. O credem sau nu. Si atat. Nu cred in magie pentru ca nimeni nu mi-a demonstrat ca exista in afara mintii celui care o percepe.
Dumnezeu insa....despre El stiu ca nu exista. Pentru ca l-am cautat, fara sa vreau, si n-am gasit nimic. Pe vremea cand nici nu stiam ca poti pune la indoiala existenta Lui, pe vremea cand lumea imi era inca infinita pentru ca nu luasem prea multe decizii. Luasem o singura decizie importanta: sa nu alerg pe la medici pentru un diagnostic care m-ar fi scapat de armata. Asa s-a intamplat ca am trait momente de o puritate a naturii cum nu mai intalnesti decat in zone neumblate sau in spatiile rurale unde te poti tranti in iarba si poti purta conversatii indelungi, mute, cu soparle. Am invatat calmul la fel de natural ca un pui de leu care sta la soare in campiile savanelor, fara sa astepte nimic. Am invatat sa nu astept nimic, sa imi cercetez mintea, emotiile, reactiile. M-am aventurat in interiorul meu ca sa descopar ceea ce nu a putut explica nici Darwin, nici Biserica: ce sunt. Si in itinerariul meu m-am afundat din ce in ce mai mult in natura. Ca intr-un somn curios, in care eram si nu eram treaz, in care ma adormeam voit tocmai ca sa ma cercetez mai bine. Un somn de granita intre a fi si a nu fi, pentru care trebuia sa ai echilibrul unui maestru. M-am plimbat de cateva ori pe marginea prapastiei. Cumva, simteam cu certitudine ca de partea cealalta sunt toate raspunsurile, insa daca ma arunc dupa ele nu voi mai fi capabil sa imi gasesc drumul inapoi.

Dar vai, intr-o zi am alunecat. Am inceput sa plutesc in imponderabilitate si sa devin din ce in ce mai rasfirat, mai intins, mai greu de conturat cu propria-mi minte, care parea sa adoarma si ea detot. Haul acela imens si-a lipit spinarea rece de mine si m-am cutremurat. Suficient cat sa ma salte inapoi pe margine si sa ma trezeasca. Abia atunci mi-am dat seama cat de departe plecasem. Eram singur si minuscul si Dumnezeu nu era nicaieri. El, marele pazitor al universului, lipsea de la dezintegrarea mea. El, care se presupune ca ne duce in imparatia binelui suprem, ca ne inconjoara cu iubire si fericire vesnica. Eram singur, intr-un crepuscul infinit care ma paraliza incet-incet, desprinzandu-ma de mintea si trupul meu, incercand sa ma devoreze ca si cum nu as fi existat vreodata.
Am revenit in lumea asta pe care o numim rece si neprimitoare si m-am minunat precum un salbatic de cum creste iarba, cum oamenii merg pe doua picioare, de cum rad si plang, de cum isi traiesc vietile infime pas cu pas, pana la trecerea granitei. Si dintr-odata nimic nu mi s-a mai parut important. Un gand amar pusese stapanire pe mine: voi muri ca si cum nu as fi fost. Chiar voi disparea fara sa vad ce se va intampla peste o suta sau doua de ani. Ma simt atat de limitat la corpul meu, la scopurile mele lumesti, la tot ce ma inconjoara in momentul prezent. Cumva, nimic nu mai are importanta si nu mai am nevoie de nimic. Orice as strange, de la obiecte la sentimente si amintiri, toate le voi pierde la final. Asa ca nu ma mai zbat sa le strang.
Cu timpul, am reintrat in cursul firesc al vietii mele. E un joc in care fiecare are un rol de indeplinit. Imi port masca de parinte, sot, cetatean si interactionez cu mastile celorlalti. Unii nici nu stiu ca le poarta, sunt convinsi ca e propriul lor chip. Altii stiu si ne recunoastem cateodata, dar ne salutam tot din spatele mastilor.

Osaka, printre frunze

2010-05-18T12:50:00.000-07:00

Oceanul Pacific scaldă în vest unul dintre cele mai războinice ţărmuri ale sale: Osaka. Oraşul, aşezat pe o pantă de versant, coboară în mare cu o înverşunare tipică sufletelor nipone: tinere, impulsive, arogante în eternitatea lor. Pentru că, acolo, sufletele nu mor. Ele îşi croiesc itinerarii celeste, poposesc în Nirvana, alunecând înapoi, într-un tăiş de sabie.
Sabia samuraiului, katana, era considerată sufletul său. Cultul pentru katana
şi pentru sufletul războinicilor medievali japonezi a dat naştere unui cod militar care nu a fost întrecut în stricteţe de niciun alt popor. Adepţii codului Bushido urmau reguli care acum ni s-ar părea absurde şi care, tocmai din acest motiv, ni-i transformă cu uşurinţă pe adepţii săi în personaje de poveste.
Un samurai trebuia să ia o decizie într-un interval mai scurt de şapte respiraţii. Prinţul Naoshige a adăugat: “Dacă hotarârile tale sunt prea lente, 7 din 10 vor fi greşite.” E greu de înţeles modul de viaţă al unui samurai, care, cu fiecare respiraţie, strângea în mâna dreaptă mânerul nobil brodat al sabiei sale şi în stânga lemnul plăpândei flori de cireş, sursa lui de creaţie şi vis.
Un samurai trebuia să poată scrie poezii la fel de dibaci precum îşi mânuia katana în luptă. Trebuia să devină un maestru şi în acelaşi timp să-şi cultive modestia. Numai astfel ar fi putut învăţa din secretele vieţii.

În vremea epocii Kofun, între anii 250 şi 538, Osaka avea în întregime o cultură shintoistă. Localnicii urmau “drumul zeilor” (Shin-to), în adoraţia lor pentru spiritele naturii, numite kami. Acestea dădeau naştere oamenilor, motiv pentru care numărul lor creştea fără încetare. Kami arătau întotdeauna frumuseţea momentului prezent, astfel încât japonezii au avut propria versiune a proverbului latin “carpe diem”. Nu există nimic în afara momentului prezent. Viaţa trebuie traită în conformitate cu dorinţele prezente.
Unul dintre zeii cei mai prezenţi în Osaka era cel al seismelor, Ne-No-Kami, celebrat prin rugăciuni şi ofrande, în speranţa că acesta nu va mai aduce cutremure în regiunea Kansai.

De-a lungul vremii, Osaka a fost capitală a Curţii Imperiale, port de importanţă comercială majoră, oraş al rebeliunii samurailor şi, în prezent, al doilea oraş ca mărime al “Ţării Soarelui-Răsare”. Zgârie-norii şi reclamele luminoase care abundă pe toate clădirile fac loc, cu greu, Castelului, altarelor Sanko şi Tamatsukuri Inari şi celui mai vechi templu budist al Japoniei, Shitenno-ji. În anul 593 prinţul Shotoku a construit templul în onoarea Celor Patru Regi ai Cerului. Aceştia erau patru zeităţi care ofereau protecţie din cele patru puncte cardinale. Lor li se închinau rugăciuni pentru negustori şi marinari.
Japonia şi-a identificat multe zeităţi. Fiecare fenomen al naturii este, conform religiei Shinto, un kami. Unul dintre zeii căruia i se aduc şi acum onoruri este Tunetul, a cărui origine este bizară şi înfricoşătoare. După moartea înţeleptului şi poetului Michizane Sugawara, în 901, o serie de dezastre – ciumă, secetă, incendii asupra Palatului Imperial - i-a făcut pe localnici să creadă că spiritul acestuia s-a transformat în Zeul Tunetului. De atunci, pe 24 şi 25 iulie, în fiecare an, are loc un ritual care se termină în foc de artificii, pe valurile oceanului. Numit Tenjin Matsuri, acesta a ajuns până în zilele noastre ca unul dintre cele mai frumoase festivaluri anuale ale Japoniei. Odată cu ridicarea altarelor în cinstea sa, zeul a abătut din calea oraşului dezastrele şi a devenit un spirit călăuzitor al celor care îşi doresc să înveţe, să evolueze şi să cunoască spiritul în esenţa sa.

Cuprinsă între podişuri şi ape, între voci ale naturii şi sunete urbane, Osaka este ca o cărare de munte: comorile cele mai nobile se ascund sub frunze.

Cascada Niagara

2010-05-11T02:11:00.000-07:00

Tu ce alarma de ceas ai?

2010-05-02T02:16:00.000-07:00

In Central Park, dis-de-dmineata, baiatul asta da trezirea.
Cam asa...

Muzeul Figurilor de Ceara din Manhattan

2010-05-01T02:03:00.000-07:00

Robert Pattinson

Michael Jackson
Jessica Simpson

Hugh Grant

Brad Pitt

Angelina Jolie Pitt

Harrison Ford

The Osbournes

Morgan Freeman

Nicholas Cage

Samuel L Jackson

New York by day and by night

2010-04-25T04:33:00.000-07:00

Rockefeller Plaza

Trump Towers

Apple Store

Manhattan Towers

Carolina Herrera, intrand grabita in taxi

Victoria's Secret

Lumea din New York

New York noaptea

Daca ar fi fost sa alegi altceva...

2010-04-05T13:15:00.000-07:00

fotografie: Corina Dorina Olaru

- Daca ar fi fost sa alegi altceva, ce ai fi ales?
- Adica?

Nadia isi rula ciorapul de matase foarte concentrata. Nu vroia nici sa abuzeze de elasticitatea lui, dar nici sa nu il poata prinde in cleme. Tocmai de aceea ii adresase colegei intrebarea numai pe jumatate. Isi prinse ciorapul, se rasuci spre ea si rectifica:

- Daca nu ai fi fost hostess, ce altceva crezi ca ai fi ales?
- Geisha! ii raspunse colega razand. Apoi, ca intr-o doara, ii intoarse intrebarea:
- Dar tu ce ai fi ales?

Nadia tocmai isi rula al doilea ciorap. Il lasa sa cada si isi propti barbia pe genunchi. Parea ca vrea sa dea un raspuns serios si sincer. Raspunsul i se strecura printre buze:
- Nimic. Nu ma pricep la nimic atat de bine ca la hosting. A face barbatii sa se simta bine este la indemana oricarei femei. Dar a transforma lucrul acesta in arta, a te transforma in tot ceea ce isi pot dori ei – asta este intr-adevar o provocare.

Emilia care pana atunci se tot sucise prin fata oglinzii, cautand cea mai buna maniera de a-si prinde parul, se asezase pe un taburet, semn ca vroia sa asculte ce are de spus colega sa.

- Ca sa supravietuiasca, barbatul are nevoie de vise, nu? …care apoi sa fie transformate in idealuri. Daca ramai la stadiul de femeie frumoasa, este minunat, dar insuficient. Femei frumoase sunt cu miile. Stii foarte bine acest lucru. Nu degeaba sunt ei atat de siguri pe sine. Isi pot gasi ce poftesc cat ai clipi. Secretul este, insa, sa le oferi ceea ce nici nu gandeau ca pot primi. Fiecare privire, fiecare gest si fiecare cuvant are o incarcatura emotionala, care se pierde daca nu o fructifici, folosindu-le in circumstantele potrivite. Daca gasesti imbinarea perfecta intre ele, atunci vei observa cum capeti niste puteri formidabile si cum, in ochii lor devii zeu.
- Tie iti place tot timpul sa filosofezi. Nu este o meserie perfecta. O stim amandoua. Nu inteleg de ce incerci sa scoti la iveala ce e mai bun si sa te autoperfectionezi in continuu, intr-un domeniu condamnat de societate.
- Nu ti se pare ironic faptul ca nici aici, in acest domeniu condamnat, nu poti intra fara sa indeplinesti anumite conditii? Crezi ca daca nu erai frumoasa, asa cum esti, te-ar fi invitat domnul Erhardt la resedinta lui din Viena?
- Nu m-am dus.
- Ai ales sa nu te duci. Stii ce inseamna asta? A avea posibilitatea de a alege, in lumea noastra? Inseamna ca esti al naibii frumoasa si ca atare iti permiti acest lux. Asta e conditia aici: sa fii foarte frumoasa. Altfel ce anume ar putea clientela sa pangareasca? Moralitatea ta? IQ-ul? Ha, nu ma face sa rad! Nimeni intreg la minte nu ar putea admite ca suntem inzestrate cu principii.

Pe Emilia o demoralizau astfel de monologuri ale Nadiei. Mai ales ca nici nu era sigura ca ea crede cu adevarat ce spune. Paradoxal, avea mai multa noima si luciditate dupa cateva pahare de sampanie.

Nadia era la randul ei o femeie foarte frumoasa. Numai Emilia stia ca se apropia de 40 de ani. In rest, nimeni nu ar fi crezut-o nici daca s-ar fi jurat. Tenul ei nu avea nicio pata, ochii ii erau limpezi ca ai unui copil, buzele pline, frumos conturate, iar parul avea o stralucire si o vigoare adolescentina. Cu greu i-ai fi dat douazeci si sapte de ani. Lucra ca hostess de aproape douazeci de ani. Fusese descoperita in primii ani de facultate de cel mai rafinat “cautator de aur” : Giorgio D’avena. “Cautatorii de aur” erau o clica de afaceristi milionari, despre care nu se stiuse niciodata ce fel de afaceri aveau si de unde le veneau banii, dar care in ce priveste femeile se intreceau in colectii.
Emilia o cunostea pe Nadia de aproape doi ani. Tot ce auzise despre ea era doar din povestirile cautatorilor de aur. Avusese relatii cu unii dintre cei mai importanti oameni din lume: minti sclipitoare, voci iconice, maini de fier, scaune venerate. Multi dintre acestia o cerusera de sotie. Si mai multi ii oferisera “un trai mai bun”. Dar ii refuzase pe toti. “Nu stiu ce pret am inca. Atunci cand voi afla, am sa va dau de veste” le spunea ea serioasa. O parte dintre ei asteptau si acum un raspuns. “ Si-or sa mai astepte mult si bine. Momentul in care imi pot pune un pret este acela in care mi-am achitat toate indatoririle acestei vieti. Iar atunci, probabil ca nu voi mai fi o oferta tentanta” radea ea.

Emilia se gandea ca Nadia avea dreptate. Tipul acesta de viata nu se potriveste oricui.
Isi aranjase in sfarsit parul. O suvita de par ascundea elasticul care ii prindea coada. Purta o rochie albastra din matase, asortata cu sandale Christian Louboutin. Arunca o ultima privire in oglinda, trimise o bezea rasfatatei care ii zambea inapoi si parasi in graba apartamentul. Chema liftul. Se pregatea sa faca fata unei seri stralucitoare la dineul organizat in cinstea artistului francez Pascal Michaux. Numit artistul anului 2007, acesta isi deschisese o galerie in centrul Bucurestiului. Inaugurarea avusese loc cateva ore mai devreme, dar Emilia a preferat sa leneveasca decat sa isi cunoasca partenerul din acea seara. Pascal Michaux era un bun prieten al lui Giorgio D’Avena, care era acum trecut de 60 de ani. Cu un look neglijent foarte studiat, pictorul francez avea aerul ingamfat al unui guru care isi priveste adoratorii. Se plimba printre invitati, primea complimentele putin indiferent, afisa un aer plictisit si se gandea cat de usor isi desemneaza oamenii valorile. Detesta la Bucuresteni usurinta cu care imbratisau orice idee occidentala, fara a o supune propriei judecati. Ii vedea ca pe o turma de oi fara stapan, care, dezorientata, urma cate o turma trecatoare, apoi alta, si-apoi alta…
In clipa aceea aparu Emilia. Isi repera imediat partenerul. Era singurul care purta basca si esarfa in incapere. Ii zambi si se apropie de el. Deja ii era antipatic. Nu scosese nicio vorba, lasand sa se inteleaga raspunsul la salut. In schimb, o masura din cap pana in picioare, incepand cu varful sandalelor. Ura cand se intampla asta. Se simtea evaluata, ca o bijuterie care odata cumparata, ii trezeste stapanului teama ca ar putea fi un fals. Ca sa ii usureze munca, facu o pirueta. Pascal nu schita nimic. Intr-un final catadicsi sa ii adreseze caeva vorbe:
- Vino sa iti prezint lumea…

Mergea in fata ei, saluta din priviri pe cei care ii ieseau un cale si se oprea la foarte putini, cu care dadea mana. O prezenta pe Emilia drept verisoara lui. Ea zambea la randul ei. Tare ar fi vrut sa faca glume pe seama lui de fata cu oaspetii, dar nu isi permitea sa supere un asemenea client. Dupa cum mirosea nasucul ei fin, era vorba de bani multi la mijloc.

*
Soarele scateia pe cer in toata splendoarea sa. Emilia nu vroia sa se trezeasca. Se incrunta, isi ascundea fata sub perna, o scotea iar ca sa nu se sufoce, se incrunta iar...Nu-i ramanea altceva de facut decat sa se trezeasca. Ar mai fi dormit. Se simtea obosita. Se intinse alene, ca o pisica tolanita la soare, apoi se ridica din pat. Pe jos stateau aruncate sandalele ei, rochia, iar geanta, deschisa, statea intr-un echilibru precar pe noptiera. Langa ea gasi un bilet: “Vino si diseara”. Exact ce-i lipsea! Infumuratul acela pe care il suportase cu o seara inainte si de la care nu primise niciun gest de tandrete vrea sa o chinuie cu atitudinea lui insuportabila inca o seara.
“Si mai spun ca francezii sunt amanti buni…Aiureli! Sunt doar niste oratanii perverse!” spuse ea in sila indreptandu-se spre baie si tranti usa in urma ei. Stia ca nu se poate sustrage intalnirii si ca atare isi varsa frustrarile pe mobila din sala de baie. O imbiba in apa cat putu de bine. Tocmai cand furtuna din baie era in toi, se auzi un zornait de clopotei. Craciunul? Nu, doar mobilul. Emilia opri apa, agata dusul in suport si iesi din baie cu mare atentie. O simpla alunecare o putea lasa fara job pentru cel putin o saptamana. Ecranul albastru al telefonului clipea numele colegei de breasla. Raspunse prefacandu-se binedispusa. Nadia era agitata. O astepta la hotelul Rose Hills cat mai repede cu putinta.
Ajunsa in strada, Emilia lua primul taxi pe care il repera. Pana la hotelul unde se afla Nadia avea sa faca 8 – 10 minute, daca drumul nu era foarte aglomerat. La telefon, aceasta avea vocea tremuranda, si parea sa fi plans. Nu o vazuse niciodata pe Nadia plangand. Se temea de ce era mai rau. La petrecerea din seara trecuta o vazuse la bratul unui barbat inalt, elegant si foarte discret. Era proprietarul galeriei de arta care gazduia lucrarile lui Michaux. Facuse act de prezenta vreun sfert de ora, apoi disparuse impreuna cu insotitoarea sa. Emilia nu il mai vazuse niciodata si nici la petrecere nu apucase sa il cunoasca. Cei doi pleau cand a aparut ea. A cum, prietena ei se transformase din femeia fatala intr-o fecioara speriata.

Nadia statea ghemuita la marginea patului. Din cand in cand tragea dintr-o tigara pe care o aprinsese din obisnuinta si privea in gol. Parul ii era prins neglijent intr-un elastic. Cateva suvite scapasera din stransoare si atarnau de-a lungul obrajilor. Rimelul de pe gene ajunsese pe pometi. Incerca sa gaseasca un gand care sa ii redea o farama de echilibru. Cand Emilia intra, isi scarpina varful nasului cu podul palmei. Un salut era inutil. O invita cu privirea sa ia un loc. Aceasta lasa geanta jos si se aseza. O privea inmarmurita si contrariata.
- Te-am scos din patul pictorului? intreba Nadia superficial
- Mi-am incheiat afacerile cu el pe ziua de azi.
- Te-a platit bine?
- Ce-ai patit? Banuiesc ca nu m-ai chemat sa ma intrebi despre pictor.
Nadia o prixi fix pentru o clipa. Apoi continua:
- Ai dreptate. Nu pentru asta te-am chemat. Trase din nou din tigara. Ies din afacere.
- Cum asa? Emilia era din ce in ce mai uimita. Telefonul colegei sale si apoi discutia aceasta o faceau sa se simta ca intr-o nebuloasa. Nadia era in afacere de douazeci de ani. Nu avusese niciodata intentia de a se retrage. Ba chiar ii auzise pe “cautatorii de aur” vorbind ca ar vrea sa o faca partenera. Acum se retrage?
- Am HIV. Sunt seropozitiva. Nici nu stiu de cand. Ar putea sa fie de cateva saptamani, ar putea fi vorba de ani…
Emilia simti raspunsul Nadiei cum o trazneste in moalele capului, imprastiindu-i fiori reci pe toata spinarea. Aceasta se ridica de pe pat si incepu sa se plimbe prin camera.
- Astazi dimineata am primit un telefon de la laboratorul de analize. Si cand te gandesti ca am facut testul din curiozitate…Nu am avut niciodata motive sa ma gandesc la asta. Sunt de atatia ani in meseria asta. Am vazut si am facut multe, prea multe ca sa iti poti imagina, si stiu ce pericole ne pandesc. Am stiut dintotdeauna si am fost extrem de precauta. Dar, spuse ea ironic, se pare ca nu suficient.
- Poate au gresit analizele. Nu se poate sa fii seropozitiva. E inexplicabil. Noi nu folosim ace, nici nu s-a intamplat sa nu ne protejam.
- Draga mea boboaca, zambi amar Nadia, sunt mai multe cai si oricum, nu are nicio relevanta acum cand si in ce imprejurari s-a intamplat. Sigur ca voi reface analizele, dar in mintea mea, le fac doar pentru ca refuz ca vad realitatea. Nu am nicio indoiala ca rezultatul e corect. Am SIDA.
- Imposibil! Arati sanatoasa. Daca ai avea SIDA, s-ar vedea ceva. Dureri de cap, paloare, ceva trebuie sa se observe.
- Dragut din partea ta, dar iti pierzi vremea dand sperante de fertilitate unui teren sterp. Este deja o stare de fapt. Trebuie sa imi dau seama ce voi face de-acum inainte.
- Cum adica ce vei face? Vei ramane in afacere.
- Esti din ce in ce mai nostima. Cu ce sa raman in afacere? Cu trupul nu mai pot. Mai am altceva? Sau crezi ca negutatorii aia de carne vie isi vor face pomana cu mine si ma vor tine in puf pe ochi frumosi? Prostitutia nu functioneaza asa. Ca in orice afacere, cand nu mai ai ce vinde, inchizi pravalia si pleci. Asa si eu. Am sa termin de fumat tigara asta, am sa te dau afara, am sa fac un dus si-apoi am sa ma imbrac si am sa plec acasa. Am sa uit va cunosc – pe tine si pe cautatori – si am sa ma adaptez la un trai nou.

*
Emiliei ii venea sa planga. Se simtea singura, intr-o lume care acum ii parea straina. D’avena, Erhardt si ceilalti ii pareau niste clovni horror, care ascundeau sub masca zambitoare, un sadism covarsitor. Stia si ea ca ar fi renuntat la Nadia fara mustrari de constiinta intr-o astfel de situatie si incerca sa isi imagineze cum vor vorbi despre ea acum, ca nu mai facea parte din anturajul lor. Probabil nici nu vor vorbi. O vor ignora, ca pe orice subiect care le displace si pe care doresc sa il faca inexistent. In cateva ore isi va putea lamuri ipoteza: Pascal Michaux o invitase la cocktail-ul oferit in cinstea aniversarii lui Giorgio D’Avena. Batranul cap sicilian implinea 62 de ani. Cu o zi in urma luase un zbor spre Roma, unde isi sarbatorise ziua impreuna cu sotia si cu fiica sa cea mare, Cinzia. Sotia, Ilaria D’Avena, nu stia adevaratul motiv pentru care sotul ei se intorcea cu atata graba in Bucuresti. “Un’affare importantissimo con un pezzo grosso” motivase el. Cu siguranta aniversarea la Bucuresti, unde ar fi adunat cei mai insemnati oameni politici si parteneri de afaceri, era “un’affare importantissimo”, dar nu genul la care se gandea Ilaria. Pe seama ca fiicei ii picase foarte prost plecarea subita a tatalui, pentru ca Giorgio, ajuns la cocktail, era cu telefonul la ureche, incheind conversatia cu: “Lo so, tesoro, mi dispiace. Bacio!” Cand rostise “tesoro” avusese, o clipa, privirea blanda a unui animal de casa docil. Doar pentru o clipa, Emilia ii surprinsese latura umana iesita la suprafata, din spatele mastii diplomate cu care se obisnuise de vreo doi ani incoace. Ii facu placere propria descoperire si se gandi ca, in esenta, si oamenii care par de fier au o inima. Ceea ce nu se putea spune despre indezirabilul ei client. Francezul nu numai ca ii era nesuferit dar cu fiecare gest, isi dadea seama cat de insipid este. Acest individ nu era decat un fanfaron ale carui singure apanaje erau tablourile acelea “art nouveau” si esarfa care nu putea lipsi niciunei combinatii vestimentare. Pana si picturile lui i se pareau acum fara continut. Cum ar fi putut avea sens un lucru iesit din mana unui om fara fond?
- Asa sunt artistii, cara: ca oameni nu-ti spun nimic, dar cand le pui intre degete instrumentul creatiei lor, devin dumnezei si construiesc lumi intregi. Gasesti in operele lor emotii, sperante, iluzii, planuri, amintiri, tutto.

Giorgio il lauda pe Michaux de cate ori avea ocazia. Emiliei i se parea ciudata atitudinea lui, mai ales ca nu il pomenise pana atunci pe acest francez anost, dar zambea aprobator, ca o fiica ascultatoare, care ia aminte la ce-i spune propriul parinte. Ce-i drept, domnul D’Avena ar fi putut sa-i fie chiar bunic. Francezul zambea la primirea acestor complimente, suportand cu stoicism bratul puternic al italianului, care ii apuca mijlocul cu tot cu cele doua brate, mai-mai sa-i franga oasele. Emilia gasea si acest lucru bizar. Se gandi ca i-ar prinde bine un pahar de sampanie. Dar inainte sa porneasca spre bar, il zari pe Axel Erhardt. Barbatul de origine austriaca o indragise din seara in care D’Avena le facuse cunostinta. Era tipul de om elegant, rafinat, discret, de o inteligenta ascutita si o blajinitate improprie celor de genul sau. Implinise de curand 56 de ani, iar varsta parea sa ii adauge sarm. Acum se indrepta spre ea si spre Michaux. Il saluta pe Giorgio si ii facu urarile obisnuite apoi se intoarse spre cei doi tineri cu zambetul sau caracteristic: bland si retinut:

- Pascal Michaux, felicitari! Sunteti intr-o companie desavarsita in seara aceasta. A luat sufarea tuturor barbatilor de la petrecere. Sunt gelos!
- Multumesc!
- Ei, un artist care isi alege impecabil culorile, isi alege la fel si femeile! comenta plin de voie buna aniversatul. Apoi se retrase.

Axel simti nevoia sa ridice cupa pe care o tinea in mana in semn de noroc, inainte de a se pierde si el in multime. Emilia se simtea iar singura. Isi aminti de Nadia. Forma numarul ei si astepta sa primeasca raspuns de la celalalt capat al liniei. Dar astepta in zadar. Nadia nu raspundea. Oare patise ceva sau incepuse deja sa isi puna in aplicatie planul? Gandul acesta o ingrozea. In cei doi ani, Nadia fusese pentru ea mama si tata, povatuitor si prieten, profesor si ajutor. Iar acum se hotarase sa iasa din viata ei fara a-i oferi macar posibilitatea de a-si spune parerea. Doar era prietene de atata vreme si de multe ori isi spuneau ca se au doar una pe alta. Nadia era o egoista. Cum putea sa-si lase cea mai buna prietena singura, fara aparare, intr-o jungla ca aceasta?
“Am SIDA”, isi aminti cuvintele Nadiei, “cu ce sa raman in afacere?”, “am sa uit ca va cunosc”, “am sa ma adaptez la un trai nou”. Ce insemna trai nou pentru ea? Emiliei i se construia in minte imaginea elefantilor care, stiind ca vor muri, se retrag din turma in cimitirul lor, si stau acolo, asteptand sa moara. Pentru Nadia, retragerea din anturaj era echivalent cu moartea. Nu mai avea nicio sursa de castig, era dependenta de cocaina, casa era inchiriata…Probabil va vinde toate obiectele de arta si toate bijuteriile pe care le are, si isi va asigura hrana si drogurile pentru o perioada de timp. Apoi va incerca sa faca rost de alti bani prin cine stie ce mijloace periculoase. Era pierduta.
Emilia era furioasa pe situatie. Avea nevoie de un repaos. Se duse in sala de baie si se incuie intr-o toaleta. Isi scoase din geanta o doza si o inspira pe toata deodata. Clipi de cateva ori pentru ca incepusera sa ii lacrimeze ochii. Apoi isi scoase oglinda de poseta si isi verifica narile, ca nu cumva sa se observe vreo urma a “tratatiei” secrete.
Iesi apoi din baie si se indrepta spre bar. Ii iesi in cale, din nou, Axel. Acesta observa imediat ca nu era tocmai treaza. O prinse de brat si o trase intr-ul colt:

- Vreau sa vorbim. Treci maine pe la mine. Mai stii unde stau, nu?
- Sigur, vorbim.
- Banuiesc ca in seara asta nu te pot rapi…
- Nicio sansa. Reptila aia pariziana si-a facut abonament.
- Reptila pariziana? izbucni el in ras. Dar stiu ca ai un dar al vorbelor…Uite, spuse el strecurandu-i o fiola in palma, poate ai nevoie pentru la noapte. Nu sunt sigur ca doza asta iti va fi indeajuns.
Apoi nota ceva pe un biletel si i-l strecura in poseta, adaugand:
- Sunt sigur ca in starea in care esti, nu tii minte o iota, asa ca ti-am scris aici…Ai sa-l citesti maine.
- Multumesc! La multi ani!
- Am sa-i transmit lui Giorgio. N-ar trebui sa iei chestia aia cand iesi in public.

*
O ploaie rece si lenesa aduse zorii zilei. Picurii se auzeau lovind asfaltul ca un sir de calesti trase fiecare de cateva zeci de cai. O ramura se lipise de geamul hotelului. Frunzele ruginii semanau cu niste ventuze pe buzele carora se prelingeau picurii, lasand dare lucioase pe sticla. Oare ce facea Nadia acum? Fuma pe terasa de la etaj a casei ei de langa Cismigiu? Sorbea cu guri mici ceaiul de coji de portocale pe care il indragea atat de mult? Isi decora privirea cu obisnuitele ei farduri aurii? Sau vegeta in urma unei doze de cocaina? Pe Emilia o chinuia gandul ca prietena ei cea mai buna se chinuia si ea nu o putea ajuta. Dintr-odata isi aduse aminte ca avusese o discutie cu Erhardt seara trecuta. Nu-si amintea exact ce discutasera, dar primise un biletel. Sau a visat? Se ridica din pat in graba insa dupa doi pasi se intuneca totul in jurul ei. Cauta bajbaind spatarul patului ca sa nu se prabuseasca. Incet-incet, camera incepu sa recapete contur. “Nu-i a bine”, se gandi ea, “ar trebui sa incep sa mananc”. Isi dadu seama ca nu-si amintea ultima masa pe care a luat-o. Se apropie de fotoliul pe care isi lasase geanta si scotoci in ea. Erhardt ii daduse, intr-adevar un bilet. Emilia citi adresa si ora. Asadar batranul lup indragostit vroia o intalnire in secret. Era si-asa, destul de discret, dar o intalnire atat de tainica nu ii ceruse niciodata. Nu era hotelul la care se caza de obicei. Era casa unui bun prieten, un “cautator” bucurestean, care, din informatiile ei, era plecat in vacanta cu familia. Ce cauta Erhardt in casa lui cand acesta se plimba cu gondola prin Venetia? Si mai ales, de ce i-a dat ei intalnire acolo?
O curiozitate bolnava puse stapanire pe mintea Emiliei. Abia astepta sa vada ce are sa-i spuna Axel.

Ziua trecu foarte greu. Cand se apropie ora unsprezece seara, Emilia chema un taxi si ceru sa fie dusa degraba la adresa mentionata pe bilet. Axel ii ceruse in mod special sa nu vina cu masina proprie. Se pare ca nici el nu isi condusese Rolls Royce-ul. Casa zacea in bezna totala. Doar un geam din spate lumina plapand. Axel o zari pe geam si ii deschise usa inainte sa aiba timp sa apese pe butonul soneriei.
- Buna seara! Intra!
O conduse in camera luminata. Era biroul proprietarului, iar lumina vaga era data de o veioza, mai mult decorativa.
- Am auzit de Nadia, incepu Axel.
- Este o veste ingrozitoare. As vrea sa pot face ceva sa o ajut.
- Nu are rost. Daca ii vei face rost de bani, isi va face provizii de droguri si oricum va ramane pe strazi. Daca ii faci rost de foarte multi bani, se va droga, va bea si va avea un acoperis unde sa o faca. In orice caz, de acum inainte nu mai este decat o drogata blazata.
- Asa ai vorbi si despre mine? intreba Emilia. Se temea de raspuns, dar era prea nervoasa ca sa taca.
- Tu nu ai ajunge niciodata in locul ei. Nadia e foc. Se aprinde repede si se stinge la fel de repede. Isi consuma toate resursele si apoi cauta prada ca sa si le poata reface. Tu esti mai calma, mai chibzuita. Nici nu iti poti inchipui cati bani au trecut prin portofelul ei.
- Stiu cat se castiga din asta. O socoteala rapida ar putea da o suma mare, dar si cheltuielile de intretinere sunt mari. Nu e ca si cum mi-ar trebui putin machiaj pentru la serviciu. Stii mai bine decat mine cate mii de euro ne scapa aproape printre degete.
Axel zambi parinteste:
- Nadia nu a fost o simpla dama de companie, completa el, turnandu-si un pahar de whisky. Isi servi si camarada de discutie. Pana acum 4-5 ani se organizau licitatii… Odata s-a ajuns la jumatate de milion…Un nebun arab care vroia apoi sa o ia de sotie. L-a dus cu zaharelul ani de-a randul.
Emiliei nu-i venea sa creada ce auzea. Atatia bani deodata si nu a putut sa isi cumpere casa unde locuieste? Ar fi putut sa isi cumpere cinci la fel.
- Unde s-au dus banii?
- Pe viata frumoasa…pe droguri…pe alti barbati. Cand esti platita pentru sex, ti se pare aproape natural sa platesti si tu la randul tau. Nadia nu a oferit nici macar un sarut fara bani. Asa ca, draga mea, cu oricati bani ai ajuta-o, tot nu i-ar fi suficient.
- De-asta ne-am intalnit? Sa vorbim despre cat de inutila si nechibzuita e Nadia?
- Nu. Dar m-am gandit la ea si am luat o hotarare in ce te priveste.
Axel isi amesteca whisky-ul privind in pahar si continua:
- Vreau sa te iau cu mine. Am degand sa cumpar un apartament in Viena. Acolo ai putea trai linistita si nu ai mai fi nevoita sa iti castigi existenta. Nici asa ca acum, nici in alt fel. As avea grija sa nu duci lipsa de nimic, ramanand la nivelul de trai cu care te-ai obisnuit aici.
- Cum este asta o afacere pentru tine? Ce ai de castigat?
- Sa spunem ca rasplata este mai mult sufleteasca.
- Ca ai facut o fapta buna?
- Nu. Ca vei fi numai a mea.
- Stiam eu ca trebuie sa existe o conditie, rase Emilia. Asadar, vrei sa iti fiu fidela.
- In limita bunului simt. Stiu ca esti tanara si ca din cand in cand ti se vor trezi instinctele de pradator. Pe de alta parte, eu am o familie pe care trebuie sa o onorez si nu voi putea fi langa tine foarte des. Dar vreau sa fiu prioritatea ta numarul unu. Si dupa o vreme, daca vei fi cuminte, si ma voi considera multumit de atitudinea ta fata de mine, voi trece apartamentul de numele tau.
- Si daca ma voi indragosti de cineva si se va ivi ocazia sa ma casatoresc?
La aceasta intrebare Axel nu se astepta. Sovai putin, apoi raspunse:
- Nu credeam ca te gandesti la asa ceva. Vreau sa spun, nu in conditia in care te afli. Femeile care au ales acest drum cu greu isi mai intemeiaza familii.
Emilia il privea fix. Astepta un raspuns clar.
- Sigur ca in aceste conditii, ii facu pe plac barbatul, oferta mea isi pierde sensul. Nu-i mai vad obiectul. Dar sa nu ne gandim la lucruri ipotetice. Situatia in care ne aflam este o stare de fapt, nu o ipoteza. As vrea sa te gandesti la propunere. Ai putea evita o gramada de probleme…inclusiv una ca a Nadiei.
Emilia avea nevoie de timp de gandire. Ii veni greu sa ii spuna lui Erhardt ca are un client care o asteapta. Inventa, mai mult sau mai putin, o durere de stomac, si chema un taxi. Inainte de a cobori in strada, vru sa-si mai lamureasca o curiozitate:
- Axel, de ce este Giorgio atat de prietenos cu francezul ala?
- Stii ce se spune despre curiosi, zambi el. Dar pentru ca mi-esti draga….D’Avena vrea sa se extinda in Franta. Michaux este legatura lui.
Emilia nu era convinsa ca a aflat tot adevarul. Il scruta pe barbatul din fata ei ca si cum ar fi vrut sa-l decodifice.
- Stii suficient, spuse Axel si o saruta. Sa te gandesti la propunerea mea.
Taxiul ajunsese in fata casei.

*
Lacrimi amare se prelingeau pe obrajii Emiliei. Un sentiment de desertaciune puse stapanire pe mintea ei. Avea 23 de ani si era condamnata pe viata la un trai de supunere si blamare. I se invarteau in mana mii de euro si ea parca nu ii vedea. Tot ce vedea era praf. Toate rochiile pe spatele carora sclipea un nume celebru, toate parfumurile, gentile, masina, apartamentul pe care si-l cumparase, totul era doar praf in vant. Toti banii din lume nu i-ar fi putut cumpara libertatea. Libertatea de a se indragosti, libertatea de a deveni sotie, libertatea de a avea copii… Se simtea ca un exemplar canin de o frumusete rara, parfumat si pieptanat, afisat cu mandrie de stapani, mangaiat si cocolosit de straini, dar mereu in lesa. Ce s-ar intampla cu un astfel de caine daca odata ar scapa din lant si ar fugi de-acasa? In cat timp si-ar pierde stralucirea blanii? Ii veni din nou in minte imaginea Nadiei prostituandu-se la colturi de strada pentru cateva zeci de lei. Planse si mai tare. Camera se invartea cu ea, durerea de cap nu ii dadea pace, stomacul o ardea, iar sufletul ei era risipit in mii de bucatele. Isi plangea de mila si in acelasi timp stia ca plange degeaba. Daca ar fi putut alunga problemele cu un plans sanatos…Se gandi ca putin praf alb i-ar putea face bine. Dar nu se putea ridica din pat. Planse din nou.
Era a treia zi in care zacea. Nu mancase si nu bause nimic, iar telefonul nu mai putea memora toate apelurile ratate. Dar nimeni nu venise sa ii sune la usa. Si isi daduse seama ca este cat se poate de singura. Nu avu puterea sa se ridice nici astazi.
In ziua a patra simti ca lesina. Se sperie atat de tare incat, cu ultimile puteri se tari pana in bucatarie si isi turna un pahar cu apa. Se prabusi pe un scaun si petrecu o ora acolo, ridicand spre gura, din cand in cand, cu amandoua mainile tremurande, paharul cu apa. Se gandi ca trebuie sa se lupte cu neputinta ei daca vrea sa mai traiasca. Ideea aceasta de lupta o ajuta sa termine de baut toata apa si sa ia doua inghitituri dintr-un mar. Apoi se indrepta din nou spre pat. Citi, din curiozitate, ultimul mesaj primit. Era de la Axel. O anunta ca pleaca in Austria si ca se va intoarce in weekend. Poate ar trebui sa plece cu el la Viena. Sa uite de viata pe care o dusese in utimii ani si sa ncerce sa redevina un cetatean respectabil. Ii veni sa rada. Dar era un ras amar. In momentul acela isi dadu seama ca intrase e un drum fara intoarcere. Intotdeauna barbatii se vor uita la ea ca la o marfa. O vor evalua si ii vor stabili un pret. Iar ea nu va avea alta putere decat sa il accepte sau nu. A devenit un bun de consum din clipa in care s-a lasat evaluata de D’Avena. Erhardt nu a facut decat sa ii stabileasca un alt pret. Probabil ca trecerea sub aripa lui protectoare insemna o crestere a propriei valori ca bun…Vru sa planga din nou dar de data aceasta lacrimile nu o ascultara. Parca i se asezase un bolovan pe capul pieptului si trebuia sa faca eforturi ca sa respire. Adormi asa, jumatate culcata pe pat, cu picioarele atarnandu-i pe podea.
Zilele trecura pe nesimtite. Apusurile si rasariturile alternasera de cateva ori si iata, ceasul electronic de pe noptiera arata vineri, ora 14:00. Telefonul suna. Emilia raspunse aproape instantaneu.
- Axel, dragule, abia asteptam sa suni. M-am gandit la propunerea ta. Esti un barbat foarte bun. Sper sa nu iti insel asteptarile.
Fata radea si isi alinta amantul. Acceptase invitatia la un pranz tarziu la ora patru. Urma sa discute detalii despre venirea ei in Austria. Ii trimise sarutari si inchise telefonul. Dintr-odata fata i se schimba. O resemnare dureroasa i se citea in ochi. Cu aceeasi resemnare isi alese o rochie, o pereche de pantofi si o geanta, bijuteriile si machajul, picaturile de parfum. O lua incet, pe jos, spre locul de intalnire. Mai atenta ca niciodata la ce se intampla in jurul ei, observa copii care invatau sa mearga pe bicicleta, tineri indragostiti care se certau pe probleme de politica, batrani care faceau observatie nepotilor prea guralivi, caini vagabonzi care scurmau cu botul pamantul in cautarea de hrana, frunze care cadeau, desene pe asfalt cu creta colorata. Trecu printr-un parc si apoi alese niste stradute laturalnice. Se simtea mai bine asa, ferita de privirile oamenilor. Toate acele fete preocupate ii dadeau un sentiment de desertaciune proprie. Pe strazile acestea mici nu se auzeau nici macar cainii. Admira curtile impodobite cu flori si zidurile de iedera si incerca sa isi imagineze ce fac proprietarii lor in acel moment. Oare gatesc? Oare fac dragoste? Dar ea nu avea timp sa se gandeasca la asta. Drumul ei continua mai departe de aceste case cu gradini pline de flori. Alegerea ei nu putea fi o casa primitoare. Dar nu avea sa fie nici o viata de bun de consum. Nu avea de gand sa se vanda la nesfarsit unor necunoscuti, straini de sufetul ei si de mintea ei. Nici macar lui Erhardt. Drumul ei era altul. Un dangat prelung o facu sa tresara si sa se opreasca. Se afla in fata unei biserici. O coplesi un sentiment de vinovatie si neputinta. Se cutremura la gandul ca o prostituata ca ea poate sta in fata unui lacas sfant fara sa se caste pamantul si sa o inghita. In clipa urmatoare isi scoase pantofii si ramase cu taliple goale, fierbinti, pe piatra rece a treptelor.
De sus, din turn, clopotnita isi continua sa bata.

Jurnalul Diavolului

2010-03-29T11:48:00.000-07:00

Dragalasa carte din imaginea alaturata nu are nimic de-a face cu satanismul, asa cum probabil va ganditi. Poate ca ii bucur pe unii si ii dezamagesc pe altii cand spun ca Jurnalul Diavolului nu cuprinde incantatii, ritualuri si 12 moduri de a fulgui o gaina.
Dupa cum bine observati, jurnalul este foarte vechi si poarta logo-ul domnului Luc, alias Nicholas D. Satan. Eu l-am gasit in Diverta si m-a costat 37 de lei. In seara cu pricina am ajuns foarte tarziu acasa si am avut ocazia sa o rasfoiesc abia la 1 noaptea. Bun moment! Chiar foarte bun pentru ras cu lacrimi!
Ce spuneti de cateva paragrafe?

"Eu Lucifer, arhanghel asistent si meserias recunoscut, unul dintre cei mai sclipitori si mai bine crescuti servitori ai CEO (Completa si Eterna Omniscienta), am hotarat sa tin o socoteala detaliata a carierei mele, sub forma unui jurnal."

"Urmeaza o saptamana aglomerata, acum, ca Dl. Grozav s-a decis sa inceapa proiectul "Creatia". Am sa ma straduiesc sa tin pasul cu inventiile Sale. E deja cu un pas inaintea mea; a inceput de dimineata, inainte sa fiu eu gata, si a creat lumina. M-am razbunat si am creat intunericul - dar a trebuit sa ma opresc, caci nu vedeam nimic."

"Ce ipocrit! El, care spunea ca mania este un pacat, nu este deloc satisfacut de cum merg lucrurile pe pamant, asa ca invoca un potop care sa-i curete pe toti pacatosii. Are standarde duble, sau ce? Toata munca mea se va duce pe apa sambetei."

"Martha Stewart e mancata! Am incercat sa scap de ea cand am incheiat contractul. Este o doamna plina de nerv, a insistat sa inspecteze imprejurimile si, inainte sa-mi dau seama ce se intampla, a aranjat cel de-al Treilea Cerc conform principiilor feng-shui, a organizat pe culori vatraiele, a acoperit Departamentul de Ulei Incins cu mileuri asortate , manusi pentru cuptor si sorturi, si a vopsit roabele intr-un albastru dragut. Si nu-mi aduceti aminte de bibelouri!"

Cine a fost mai intai: Dumnezeu sau Darwin?

2010-03-19T13:34:00.000-07:00

Nu am fi lipsiti de religie daca am spune ca mai pastram urme ale stramosilor nostri homo-oricare. La urma urmei, pana si Biblia spune ca in materie de moda, Vechiul Testament era foarte eco-bio. Ma-ntreb cand a inceput Eva sa gateasca…
Cert este ca, dupa atatea milenii de dezoltare si evolutie, inca pastram obiceiuri “stravechi”, care ne aseamana cu prietenii nostri necuvantatori. Iata numai cateva dintre ele:

Cand ne imbolnavim incepem sa ne jegarim. Fie ca ne-am julit un genunchi, am facut gripa, sau ne-am marit pieptul cu doua implanturi cupa F, atunci cand vine vorba de stat la pat uitam ca prin minune de pieptene, lotiune tonica, spuma de ras si chiar de banalul sapun. Aratam de parca am venit de la adapostul de caini si ne scuzam tipic: “Stii eu am mai fost si bonav…”

Masculii inca fac dansul imperecherii. Sigur ca nu singuri! Si bineinteles, adaptat la evolutia noastra…bipeda. Ea se plimba, intamplator prin fata lui. El remarca si aparatul de locomotie il poarta, pe pilot automat, spre ea. Ii spune o fraza tampita, dar nu conteaza, ea se hlizeste. Nici n-aude ce spune el pentru ca este prea preocupata sa isi aranjeze decolteul. Odata aranjat, acesta isi face efectul: pupilele lui coboara pe el si raman acolo lipite parca decand lumea. Ea simte atasamentul lui si se bucura, dand din coada. Fac schimb de numere de telefon si id-uri de mess si temporar, drumurile li se despart, tocmai pentru a se reuni din nou, in acelasi dans al imperecherii. Sigur ca mai exista si alte scenarii, dar fiind variatii pe aceeasi tema, nu merita mentionate.

Barbatului nu i se ia din fata bucata de carne. Asta daca nu vrei sa fii muscata sau sa turbeze. Sunt doua lucruri pe care nu trebuie sa i le iei unui barbat: friptura si trusa lui de unelte. Acestea doua l-au purtat, fidele, de-a lungul istoriei, prin toate etapele: de la descoperirea focului, la alchimie, la razboaie, la goana dupa aur din Vestul American, pana in prezent, in marile corporatii. Friptura si trusa de unelte!

Inca mai credem ca suntem poligami din natura. De obicei, vina este aruncata asupra barbatului, el este cel care poate procrea 900 de copii pe luna daca vrea. Asta nu le face insa pe femei sa nu intre in categoria poligamiei. Un prieten imi spunea ca asta este din cauza ca, pe scurt, barbatii sunt programati genetic sa populeze planeta. Nu exista si un buton de OFF? N-ati auzit ca Pamantul e suprapopulat? Opriti-va!

Patru tipuri de femei care ingrozesc barbatii

2010-03-13T13:07:00.000-08:00

Uite de ce tin eu cu barbatii la capitolul casatorie.
Femeile cred ca este datoria barbatului sa se insoare, sa puna de niste copii, sa castige bani de intretinere, cumparaturi si vacante. Lista nu numai ca este de sute de ori mai lunga, dar se imbogateste continuu cu noi si noi preferinte care, devin, cu timpul, necesaruri.

Iata cateva tipuri de femei care ingrozesc barbatii:

Miloaga. Ea este in permanenta neajutorata. Nu-si poate desface capacul de la sticla de suc, nu poate cobori scarile de la autobus, nu poate verifica daca a incuiat usa de la apartament si cu siguranta nu poate sa mearga nicaieri neinsotita. E un fel de molima care se intinde si cere toata energia bietului mascul. De ce pica barbatii in plasa? Simplu. Pare o nimfa neajutorata care nu s-ar putea descurca in viata fara prezenta lor. Adica, vezi-Doamne, importanta lor in viata ei este vitala. Literalmente vitala!

ONG-ul. Este femeia care face acte de binefacere barbatilor, cu sau fara voia lor. Iata cateva dintre actele ei caritabile: se muta cu el ca sa-i faca de mancare si sa-i spele. Ii face un copil. Il plimba prin spitale pentru cea mai mica raceala, doar-doar i s-o descoperi o boala grava de care sa-l trateze ea toata viata.

Modesta. Ea chiar nu vrea sa fie prima. A sunat-o? A treia oara? Nu, nu-i raspunde decat din a cincea. Ea nu suna niciodata prima. Nu se impaca niciodata prima. Codul relatiei l-a invatat in clasa a opta, cand citea BRAVO Girl. Si a ramas acelasi. Ce daca ea a trecut demult de 30 de ani?

Contabila. I-a trecut in arhiva fiecare data cand nu i-a adus flori de ziua femeii, fiecare data cand nu a ghicit ca vrea sa fie pupata, fiecare data cand a intarziat acasa. Poate fi una dintre femeile cu cel mai mare debit verbal, asta pentru ca este un colector desavarsit de date. Uneori tine minte si ce nu-si mai aminteste el. Il trece pe inventar si la sfarsitul relatiei cumva balanta iese mereu in favoarea ei.

Cine crede ca mai exista si alte categorii de pradatori, rog sa ma anunte si pe mine.
Dragi barbati, aveti toata simpatia mea!

target="_blank"> src="http://log.trafic.ro/cgi-bin/pl.dll?rid=acatsthoughtsblogspotcom"/ />Statistici web

Dansul frumusetii

2010-03-06T14:09:00.000-08:00

Ma tot gandeam la o solutie prin care sa obtinem imaginea de sine pe care o dorim. Ma refer la aspect fizic. Cu totii vrem sa fim acceptati si mai mult, admirati, invidiati chiar, pentru ca suntem atractivi, plini de viata si foarte tineri.

Nu stiu cum este pentru voi, barbatii, dar femeile ar tine un post special pentru ideea de frumusete. Toate avem zilele noastre nu prea stralucite, in care ne simtim grase, urate, neingrijite si ne paleste o depresie si o lene care ne fac sa zacem in mijlocul patului in pijama. Ba daca mai avem si un mot prins neglijent care aluneca intr-o parte si in zona T isi face loc brav un cos...ei bine, asa arata o femeie care a capitulat.

Lumea spune ca nu exista retete. Eu ma incapatanez sa gasesc astfel de retete de stare de bine. Si cred ca am gasit una. Cu asta se duc kilogramele in plus, cosurile, unghiile casante si restul gramezii de probleme care ne fac pe noi, femeile, sa ne ascundem in haine care nu ni se potrivesc ( cui s-ar potrivi?!)

Secretul este ca atunci cand vrei sa ai mai putine kilograme sau sa arati mai bine, sa te simti ca si cum ai fi deja cum ti-ai dorit. Dar asta nu inseamna sa fabulezi si sa te gandesti ca deja ai 60 de centimetri in talie. Nu inseamna nici sa iti identifici calitatile, sa le pui in evidenta si sa camuflezi defectele. Ci sa gasesti ceva care sa te faca sa te simti uluitor, ametitor de atragatoare.

Danseaza! Singura. Alege orice tip de muzica. Ba, mai bine, nici nu alege. Este buna oricare. Apoi poarta ce vrei: pantofii cei mai buni, rochia cea mai sexy...sau nimic. Pentru ca esti singura, ai voie sa porti ce vrei. Si danseaza. Atunci, in mijlocul dansului, cand uiti complet de cum arati, esti constienta doar de ce vine din interior si ti se imprima in fiecare modulare a corpului. Atunci esti mai frumoasa ca niciodata!

Danseaza oricat si oricum. Si daca ai chef vreodata, lasa-i si pe altii sa te vada cat esti de frumoasa!

target="_blank"> src="http://log.trafic.ro/cgi-bin/pl.dll?rid=acatsthoughtsblogspotcom"/ />Statistici web

Condamnatul

2010-03-05T12:12:00.000-08:00

Stateam pe scaunul de plastic pe care as fi stat de mii de ori pana acum in ultimii cinci ani, daca as fi avut drept la vizite. Dar in lumea mea “vizitele nu sunt un drept, ci un privilegiu”. Mi-era totul nou: linoleumul de pe jos de un albastru deschis, spalacit, catusele ale caror urme imi ramasesera imprimate in memoria dermului, lumina care batea prin geam si se aseza cuminte, statornica pe masa la care avea sa se desfasoare intalnirea: o masa lunga, care juca mai degraba rolul unei bariere care sa imi aduca aminte constant ca lumea dincolo de ea nu imi este deschisa, nu imi apartine. Uneori ma intreb daca are rost sa mi-o doresc. Am visat-o zeci de ani, mi-am imaginat-o ceasuri intregi si acum, cand am facut un pas spre ea, ma cuprinde teama. Este un teren necunoscut: nu mai e tarana in care ma jucam cand eram la casa tatalui meu, nici apa cu care stropeam fetele din cartier, nici aerul in care risipeam rotocoale de fum de tigara la 16 ani…nici macar praful care a fost martor la blestemul care m-a impins in spatele portii de fier de unde aveam sa nu mai ies niciodata.

Acum aveam sa o vad pentru prima data. Mi se va infatisa intr-un decor demult uitat. Nu stiu cum voi reactiona. Oare de ce am tinut mortis sa imi curat unghiile cu atata meticulozitate?

Nu am mai vazut-o niciodata. Dar pentru mine asta nu e mare lucru. Tot ce e dupa gratii e nou: soarele, arborii, strazile, magazinele, femeile, copiii, casele. Iar pe ea o astept acum ca pe o intruchipare a tot ceea ce nu am putut cuprinde cu bratele si cu mintea in conditia mea mizera de prizonier. Incerc sa imi amintesc cum miroase un parfum. Dar narile nu imi culeg decat amintiri de aburi de mancare de la cantina inchisorii. Amintiri…nu mi-am mai asezat tava de mancare alaturi de cea a unui alt camarad de peste cinci ani… Nici nu mai inteleg bine notiunea de mancare. Ca atunci cand in copilarie ma incapatanam sa rostesc papagaliceste un cuvant pana cand se transforma intr-o debandada de litere fara sens. “Cofetarie. Cofetarie. Cofetarie. Cofetarie.” Acum am acelasi sentiment fata de mancare. Dar de data asta nu mai rostesc, ci consum, masinal, aproape mereu aceeasi, un soi de materie care ma tine in viata. De zeci de ani mereu aceeasi, pana am ajuns sa nu mai inteleg nimic din ea.

Nu mai am rabdare. In acelasi timp nu-mi gasesc locul si as vrea sa intarzie cat mai mult cu putinta. Sa mi-o pot crea si prabusi in minte de mii de ori, de oricate ori e nevoie ca sa nu-mi mai fie noua cand o vad sis a nu-mi mai citeasca in gesturi emotia. Stiu ca nu mai are mult pana sa intre. Deja simt in nari un miros straniu, dar delicat. Imi vine sa rad, da, sa rad de mine. Cum naiba pot spune despre ceva ca este delicat? Eu, care nici nu stiu ce inseamna asta. N-am idee daca este delicat sau nu, insa mie-mi pare ca intra bine in “pielea” cuvantului.

Inca doua batai de inima si va fi aici.

target="_blank"> src="http://log.trafic.ro/cgi-bin/pl.dll?rid=acatsthoughtsblogspotcom"/ />Statistici web

In cautarea alesului...experiente pe hi5... episodul 2

2010-02-23T12:40:00.000-08:00

Asaaa….dupa o alta zi tracasanta de serviciu si de vacuum ( da, merg la beauty salon, doar ma pregatesc sa-mi cunosc alesul; nu vreau sa-l intampine si extremitatile mele cu aspect de coaja de portocala) am revenit in lumea virtuala unde un accident binevenit de instalatie subterana a scos la suprafata barbati cata frunza cata iarba. Sincer, incep sa cred ca ideea asta, cum ca ar fi mai putini decat noi, femeile, e o conspiratie care sa ne faca sa acceptam poligamia…hmmm…

In seara asta se-ncarca greu site-ul. S-o mai fi aglomerat intre timp!

Ooo, nu, nu se poate sa te cheme Toyomaki si sa fii luat in serios de o romanca. Asta n-o sa se-ntample niciodata. Nu ne-am potrivi la…semantica.

Am gasit unul frumusel ca o papusa kokeshi. Dar mie, sincer, imi pare minor….cat? 25??!!! Poate de dinti de lapte!

Hei, am gasit o poza cu 5 tipi. Astia vin la pachet? Sau macar e pe alese?

Oficial, sunt speriata de dantura japonezilor! De ce tin tot timpul maxilarele inclestate cand zambesc, de parca le-ar fi teama sa nu scape vreo boaba de orez printre dinti? Stii ce, daca pana la urma imi gasesc marea iubire in Tokyo, sigur n-o sa mai am nevoie de capsator. As reusi in sfarsit sa aplic si eu regula aceea minunata - imbina utilul cu placutul.

Si surpriza mare!! Peste ce dau eu chiar si cand aleg Japonia? “pitziponc metrosexual...cea mai tare asta )))). De bine ce ziceam ca vreau ceva exotic, dau peste “Ady”. Romanii astia sunt mai ceva ca evreii: peste tot in lume si chiar unde nici cu gandul percutezi. Si ca orice manelist respectabil, Ady are bermude albe si adidasi Puma albi. Fara sosete pentru ca el nu transpira. El e un fel de Chuck Norris autohton.

Incepe sa dispara amuzamentul. Acum pe toti ii cheama la fel. Patratele – patratele. Unii mai multe, altii mai putine. Cred ca trebuie sa-mi apgradez tastatura, nu face fata pretentiilor ero…sentimentale.
Sau poate ar trebui sa-mi caut un american…See ya, cowboy! Yeee-haw!

In cautarea alesului...experiente pe hi5 episodul 1

2010-02-22T13:44:00.000-08:00

Ceea ce veti gasi in articolele din aceasta serie se refera la un personaj pe care l-am creat in ideea unei parodii.

Enjoy your reading!

Si intru eu pe hi5.com In lumea mea si a prietenilor mei, dupa cum spune chiar titlul site-ului. In lumea mea n-am gasit un barbat cu care sa vreau sa fac casa. Poate in lumea prietenilor mei. Vorba-aceea, e bine sa iti gasesti pe cineva “de incredere”.

Primul pas ca sa-mi gasesc alesul a fost sa dau un “search”. Sigur, pentru ca sunt o fata care tine la detalii, am ales “advanced search” :))) Booon, sa-i dam bataie!

Varsta. Am verificat, minorii n-au ce sa caute. Mi-a placut cel mai mult optiunea “just look around”. Sa ma uit dupa ce? Pai sa-mi fac prieteni sau sa imi dau intalniri, nu? Altfel de ce mi-as face cont? Oricum, da bine sa pui “just look around”. E ca in magazinele in care intri, te zgaiesti la produse si apoi nu cumperi nimic. “Doriti ceva?” se aude vocea deja sacaita a vanzatoarei. “Nu, doar ma uit.” (Nu prea am alta treaba astazi, asa ca pierd vremea.)

La capitolul tari m-am blocat. Wow, uitasem cate sunt. Mi-am zis sa aleg ceva exotic. Daca mai aud de vreun George, Marian sau Andrei, imi explodeaza capul. Asa…si enter!

Doamneeee! Cred ca am nimerit prost. M-a redirectionat catre site-ul Chippendales! Ce-i cu astia, e asa cald la ei? Doar am selectat Canada! O gramada de piepturi goale, care de care mai “constipate” doar-doar or prinde vreo musca intre pliuri. Pardon, patratele. Ia sa intram pe profilul unui macho canadian si sa vedem ce superputeri are. …”Date women, date men”… Prietene, te hotarasti din ce tabara vrei sa faci parte?

Sa vedem altul. Uite, un salvamar cu vaste cunostinte in cromoterapie: s-a pozat intr-un chilot rosu, ca sa il iubeasca fetele si ca sa nu-l deoache cineva. Draga Anthony, fereste-te de tauri, le-ai putea parea delicios !

Mai departe…Frank, Kyle, Co (altul care face poze a` la Rambo varianta porno)….Binh Dang-cum? Binh-cum? Tie nici nu-ti pot pronunta numele…

Am obosit. Am sa incerc sa-mi gasesc alesul si maine. Am sa selectez Japonia.

Initiere: despre pumnii de nisip

2010-02-21T10:56:00.000-08:00

Scriu in special pentru oamenii care cred ca viata este impartita in experiente bune si rele. Cunoastem oameni care si-au pierdut soti, case, bani, o mana, un picior, vederea. Cel mai grav este atunci cand isi pierd increderea si nu mai gasesti in ochii lor licarirea aceea care iti certifica vitalitatea lor. Devin opaci, inchistati, ca o carapace de os parasita.

Intotdeauna am spus ca tot ceea ce ni se petrece rau in viata este din cauza noastra. Nu trebuie simtit ca o vina sau recunoscut ca un repros. Ideea de baza aici este aceea a cauzei si efectului. Iar cauza suntem noi. Intotdeauna. Lucrurile nu ne reveleaza adevarata lor ordine decat rareori. Si suntem oameni. Si gresim. Si ordinea lucrurilor se schimba in defavoarea noastra. In acest punct putem deveni ori foarte ofensivi, ori ne putem transforma in falsi martiri, lamentandu-ne despre cat de grea este viata noastra si cat de chinuiti ne ducem zilele.
In realitate trebuie sa intelegem cateva aspecte.

Situatia in care ne aflam este rezultatul a ceea ce noi am intreprins sau am lasat sa se intample. Cu sau fara stiinta. Nimeni nu ne absolva de vreo vina doar pentru ca nu am stiut unde se poate ajunge.

Vinovatii nu conteaza. Procesul de gasire a unui tap ispasitor este cronofag si energofag. Odata am visat ca facusem ceva nepermis si cazusem in dizgratie. In plina autoflagelare psihica, apare in fata mea un barbat imbracat in alb si imi spune, foarte calm: “Nu te mai gandi la ce ai facut, gandeste-te ce poti face de acum incolo ca sa repari ce ai stricat.” Si mi-am dat seama ca sentimentul de vinovatie, asa cum il intelegem noi ( sa parem afectati si sa ne cerem iertare cu privire la neindemanarea si incapacitatile noastre ) este egal cu zero. Faptul ca imi admit vinovatia este doar primul pas, care isi pierde instantaneu valoarea daca nu urmeaza sa repar ceea ce am stricat sa sa fac mai bine data urmatoare. Sau pur si simplu sa merg mai departe.

Experientele prin care trecem nu sunt bune sau rele A trece printr-o intamplare este ca si cum ai lua un pumn de nisip de pe jos, in care sunt amestecate pietre pretioase. Unii dintre noi repereaza imediat sclipirile colorate si uita de particulele cenusii care le inconjoara. Altii sunt atat de coplesiti de cantitatea de nisip incat nici nu se mai obosesc sa caute vreo bijuterie prin el. De cele mai mute ori luam cate un pumn de nisip cu ochii aproape inchisi si il depozitam in cate un sertaras al existentei noastre. Experientele urate sunt pline de nisip, in care ne afundam fara scapare daca nu invatam sa cautam pietrele pretioase ascunse prin el. De aceea, este nevoie ca din cand in cand sa deschidem un sertar cu nisip, sa il desartam si sa scormonim prin el, atent si cu credinta, ca incet incet, din marea de graunte plumburii, sa ghicim cateva straluciri. Nu exista pumn de nisip fara piatra pretioasa.

Sa nu iti para bine pentru diamante. Sa nu iti para rau pentru nisip. Intelege ceea ce ai adunat si foloseste in avantajul tau. Sunt multe experiente care ne invata cum sa NU actionam, cum sa NU gandim. Sunt la fel de pretioase ca acelea care ne-au adus deja lauri, dar numai daca le intelegem ca atare.

Zilele acestea citesc o carte ale carei invataturi atarnau greu in Japonia feudala, atunci cand mai existau samurai. Nu are importanta aici nici autorul nici numele cartii, ci un fragment care certifica un aspect cu adevarat important:
“Cel care a gresit o data va fi mult mai atent data viitoare, fiind implicit si mai util. Cine nu a gresit niciodata este periculos.”

Iar daca greselile noastre sunt nisipul, cred ca am elucidat utilitatea lui.

Despre dreptul la fericire

2010-02-21T10:33:00.000-08:00

Mi-a sunat intotdeauna urat … “dreptul” la fericire. Ca si cum cineva ne nedreptateste luandu-ne posibilitatea de a ne bucura de ceea ce ne inconjoara si ne umple.

Dreptul la fericire este, in sine, urat. Pentru ca presupune obligatia celorlalti de a ne face fericiti. Si apare cel mai des in discutiile aprinse din familie in care fiecare da verdictul vinovatiei celuilalt pentru propriile mizerii sufletesti.
“Am dreptul sa fiu fericit!” striga unul triumfator, dar este un triumf penibil si angoasat.

Nimeni nu are dreptul sa fie fericit! Nimeni nu isi poate impune propria fericire in detrimentul celorlalti, crezand in legitimitatea actului sau. Fericirea nu se judeca intr-un proces la tribunal si nu se masoara raportat la o singura persoana. Pentru ca nu putem fi fericiti de unii singuri. Fericirea este molipsitoare, ca si cascatul. Cand o traim, o imprastiem in jurul nostru ca pe grauntele aurii de polen, care, in zborul lor, traverseaza suflete fara vreun permis de trecere necesar.

Nimeni nu are dreptul la fericire! Ci are libertatea de a fi fericit. De aceea, cel mai bine este ca, in calea ta spre fericire sa ai grija de sufletele celor din jur si sa nu agati, precum un pradator nemilos si ignorant, firele vietilor celorlalti.

Nu stiu inca modalitatea cea mai corecta de a iesi, de pilda, dintr-o casnicie in care unul dintre soti nu mai este indragostit. …Se spune ca reteta casniciei ideale este sa te indragostesti in fiecare zi de aceeasi persoana. Dar ca sa fii tu fericit, nu ii poti impune celuilalt sa indeplineasca toate standardele pentru a fi stimulul sentimentului tau de dragoste. Cred ca atunci cand nu iti mai iubesti partenerul, este mai corect ca, in loc sa iti impui dreptul la fericire, sa iti recastigi de la el libertatea de a fi fericit. Atunci cand formam cupluri avem responsabilitatea confortului afectiv al celuilalt. Il luam in grija la fel cum el devine responsabil de fericirea noastra. Conlucram la o fericire comuna care sa constituie motorul existentei noastre pe viitor. Si daca totusi ajungem intr-un punct de rascruce, este bine sa avem intelepciunea de a ne oferi unul celuilalt libertatea la fericire. Cel mai grav lucru pe care il putem face este sa ne cerem dreptul. El face rani instantaneu. Iar marea problema cu sufletele este ca odata ranite, vor sangera mereu, obligandu-ne astfel, sa devenim, din cuceritori de spirit, oblojitori de sine.

Despre samurai

2010-02-18T13:01:00.000-08:00

Nu am intalnit pe nimeni pana acum care sa spuna ca ritualul hara kiri ar fi altceva decat o sinucidere. Si recunosc, pana sa citesc Hagakure, Samuraiul si Maestrul de ceai, am considerat la fel. Ba mi s-au parut chiar fara inima acei soldati pusi in slujba imparatului, care taiau capete ca si cum ar fi fost la cules de stiuleti de porumb. Nu am gasit alta explicatie pentru cruzimea lor decat genele, spalarea creierului pe parcursul a generatii si generatii si, desigur, nebunie.

Pana am inteles...

Am inteles ca ei stiau ca lumea nu este doar aici si acum, ci este eterna.

Am inteles ca pretul cel mai mare il aveau ideile, nu lucrurile. Si devotamentul lor pentru o idee era mai departe de propria existenta.

Am inteles ca onoarea lor avea la baza existenta pura si adevarul absolut, ideea cea mai puternica pe care o slujeau.

Si in sfarsit, am inteles ca spintecarea unui corp ce i-ar fi tinut captivi in minciuna si remuscari, le era atat de naturala si de plina de sens, incat nu ar fi ezitat sa-si arate sinceritatea interioara printr-un ritual dureros, dar care pana la urma ii calauzea spre eliberare si spre o noua existenta, in care sa slujeasca aceleasi valori.

Mi-e greu sa-i mai consider sinucigasi pe niste oameni a caror viata a depasit cercul stramt al egoului, slujind unei idei universale, pe care ei o numesc religie.

Nu cred ca ar fi cazul sa ne omoram acum pentru ideile noastre.

Oricum, nu am fi capabili sa o facem cu atata eleganta si noblete.

Cartea de duminica a 5-a

2009-09-14T03:17:00.000-07:00

Cristale care vindeca, de Dael Walker

Daca te pasioneaza cristalele, DaEl Walker este omul tau. In cartile lui gasesti tot ce vrei si ce prin gand nu-ti trece despre minerale. De la clasificari, la proprietati metafizice, la aplicatii in viata de zi cu zi, la programari pentru succes si fericire si lista ar putea continua.
"Cristale care vindeca" este prima carte pe care am citit-o eu. Primul lucru de care trebuie sa fii constient atunci cand vorbesti despre cristale este ca ele sunt vii. Au aceeasi spirala de crestere ca si moleculele de ADN si ARN din organismul uman. Aceasta compatibilitate face posibila reechilibrarea energetica a corpului cu ajutorul lor. Energiile noastre dezordonate, odata strabatute de cristal sunt obligate sa se armonizeze si sa tinda catre modelul cel mai exact al alinierii moleculare - adica starea noastra perfecta.
Iata cateva sfaturi practice culese din carte.
- daca aveti piscina puteti folosi crstalele pentru curatarea apei, fara a mai folosi clor si algicide
- un cristal plasat pe o zona dureroasa amelioreaza foarte mult starea, in numai o ora
- plasarea cristalelor in sertarele sifonierului curata si incarca hainele, mai ales pe cele cu mai putin de 50% fibre naturale, considerate nocive pentru organism. o ora de curatare asigura trei ore de purtare
- un cristal plasat intr-un recipient cu apa creste campul de energie al apei de 10 ori. Apa energizata o poti folosi la orice

Acestea sunt doar cateva. In carte gasesti sute de astfel de intrebuintari, nu numai domestice, ci din toate categoriile de peocupari. Sa nu uiti ca inainte de orice folosire a unui cristal, acesta trebuie curatat si incarcat. Gasesti in carte toate informatiile de care ai nevoie.

Enjoy!

Cartea de duminica a 4-a

2009-09-07T01:39:00.000-07:00

Cum sa ne auzim ingerii, de Doreen Virtue

Cartile lui Doreen Virtue sunt foarte usor de citit de toata lumea. Va spun din experienta. Sunt la a treia carte a autoarei.
Avantajul este ca majoritatea au ca subiect ingerii, foarte bine "digerati" de crestini. Nu exista prea multe informatii care sa iti zguduie ideile in spiritul carora ai fost crescut. Cu totii acceptam ideea ca avem ingeri pazitori, ni s-a intamplat de cateva ori in viata sa trecem "ca prin urechile acului" prin situatii-limita, stim sau am auzit de rugaciunea celor mici, " Inger, ingerasul meu".
Dezavantajul este ca modul de exprimare, tipic american, plin de clisee, ne poate face sa punem la indoiala ponderea de veridicitate. Dar daca treci peste exemplele banale, chiar puerile, descrise in carte, afli multe lucruri interesante si regasesti stari pe care le-ai avut si tu, experiente asemanatoare prin care ai trecut si raspunsul la ele, daca inca te afli in impas.
Eu sunt o sceptica de felul meu: cred ca totul trebuie testat inainte sa fie crezut.
Priviti cartile lui Doreen Virtue ca pe niste caiete de exercitii. Alegeti-le pe cele care va plac, lucrati-le si vedeti ce rezulta.

Cartea de duminica a 2-a si a 3-a

2009-08-30T11:40:00.000-07:00

Mastile, de Fumiko Enchi

O masca de teatru No ( teatrul clasic japonez ) este aruncata intr-o poveste in care mastile, miile de figuri care ascund adevaratele fete ale personajelor, abunda fara inceput si sfarsit. Masca este un cadou oferit ca intre prieteni, unei doamne in varsta, admiratoare infocata a costumatiilor teatrului clasic. Prezenta severa si misterioasa, batrana pune la cale un plan inca de la inceputul povestirii. Vaduva dintr-o casatorie nefericita, indurerata inca de moartea amantului si a fiului sau, mama a unei fiice bolnave psihic, ea cauta sa-si duca la bun sfarsit un plan de salvare. Si reuseste.

Cartea devine cu adevarat frumoasa in momentul in care descoperi motivul care sta in spatele planului. Sa nu te mire faptul ca termini ultima pagina si nu l-ai gasit. E acolo, asteptand sa fie inteles. Si repet, e cu adevarat frumos.

Suflet si spirit

Edgar Cayce a fost unul dintre cei mai mari mediumi care au existat vreodata. Nu a scris niciodata nimic. Ceea ce este publicat sub numele lui au fost notite luate de secretara sa in timpul transelor.
Exista o carte publicata la noi care se cheama "Suflet si spirit" in care sunt extrem de multe informatii despre reincarnare, consistenta sufletului, scopurile spiritului, numeroase explicatii ale unor fenomene care se intampla multora dintre noi.
Nu este o carte tehnica, de tipul "10 metode de a scapa de karma" sau "sfaturi practice despre cum sa iti aduci iubitul inapoi." Este o carte care iti raspunde la multe intrebari care incep cu "de ce?" Si cum raspunsurile la "de ce?" sunt cele mai pretioase...
Ti se explica aici cum e cu lectiile din fiecare viata si cu evolutia spiritului, ce e cu sufletul si la ce ne foloseste si cum suntem noi raspunsul la propriile intrebari. Este o lectura care isi deschide perspectiva, iti ofera un mai mare calm interior, mai mare cunoastere si siguranta ca divinul are o ordine in care te include si pe tine si are grija sa ai o viata plina de sens. Tot ce trebuie sa faci e sa o traiesti cu toate emotiile pe care le ai.

Enjoy your reading!

Cartea de duminica 1

2009-08-16T12:17:00.000-07:00

Cine a citit Rudolf Steiner stie cat de fermecator si de uluitor este. In opinia mea, cartile lui sunt de citit cu creionul in mana si cu un caiet alaturi. Are atatea informatii pe decimetru patrat, ca daca vrem sa retinem ceva, trebuie sa aranjam ideile in materia cenusie foarte ordonat si logic. Cartea la care m-am gandit pentru prima duminica este "Christos si sufletul uman". Ca mai toate cartile lui Steiner, continutul inglobeaza o serie de conferinte, pe care acesta le-a sustinul intre anii 1912 - 1914.

Aici povesteste despre ce inseamna, de fapt, iertarea pacatelor. Atunci cand realizezi ca ai facut un lucru rau ( sa zicem un avort ) si te rogi sa fii iertat, divinitatea te aude. Dar nu te iarta pe tine pentru ce ai facut, ci iarta raul pe care l-ai facut. Adica anuleaza efectele raului pe care l-ai comis tu asupra lumii. (Sa zicem ca femeia trebuia sa nasca un copil care la maturitate ar fi descoperit leacul impotriva cancerului. Dumnezeu face sa se nasca o alta entitate care sa gaseasca leacul in timp util, dar mama plateste karma pe care a creat-o prin avort.) De aceea, cel mai bine e sa incercam sa ne ferim de asemenea imprejurari nefericite, pentru ca a face un lucru nepermis in ideea ca "lasa, ma iarta Doamne-Doamne" e cel mai frumos exemplu de a-ti fura caciula.

Asta este doar una dintre ideile prezentate in carte. Si, de fapt, nu este o idee. Nu cred ca Steiner a pus-o pe tava in urma unui proces intelectual. Doar era medium.

Tot aici aflati despre "coarda" pe care o avem intre suflet si divinitate, coarda pe care se face schimb de informatii neincetat. Asta, daca mai credea cineva ca Doamne-Doamne nu stie tot. Pe-acolo stie!